Un regizor cu cele mai bune intenţii

În filmul Din dragoste, cu cele mai bune intenţii (Adrian Sitaru), Bogdan Dumitrache apărea ca un personaj obsedat de figura maternă şi de boala pe care aceasta trebuia  s-o traverseze.  Era agitat şi vorbăreţ, cerea explicaţii şi îşi dădea sieşi explicaţii, discuţiile cu prietenii, toate se învîrteau în jurul unui punct fix pe care chiar el îl desenase.  I-a căzut mănuşă rolul acestui actor cu o privire neliniştită, cu cearcăne adînci şi bîntuit de o logică retorică. În  Poziţia copilului  îşi calcă pe obiceiuri, devenind un anti-erou, un rebel fără cauză dar bîntuit şi aici de idei fixe care fac ca lumea, indiferent din ce unghi priveşti asta, să se învîrtă în jurul lui. A pune stăpînire pe aparatul de filmat şi pe scenariu înseamnă să construieşti 80% din film.

Filmul lui Corneliu Porumboiu vine să adîncească această perspectivă a actorului preocupat de sine şi de obiectul care face parte din viziunea lui despre viaţă. Bogdan Dumitrache (Paul, în film)  joacă rolul unui regizor care trebuie să filmeze o scenă cu o actriţă (Diana Avrămuţ). Preocupat de cele mai mici detalii ale filmării, subiectul  capătă valenţe personale. Repetarea obsedantă a scenei care trebuie filmată se întrepătrunde cu pauzele pe care cei doi şi le acordă, la masă, în public ca şi cum rolul se continuă undeva, chiar dacă (aparent) nefilmat de nimeni, cu aceleaşi tatonări despre artă şi rostul ei într-o lume grăbită unde totul se comprimă.

Asistăm la discuţii despre pelicula tradiţională de film şi cea digitală, trecînd apoi la deosebirea dintre bucătăria europeană şi cea occidentală. Regizorul (din film), care are şi  probleme de sănătate, foloseşte o altă „ înregistrare” pe marginea căreia nu vorbeşte prea mult: endoscopia, o procedură care ne arată pe monitor stomacul. Producătoarea lui ia în serios această problemă, cheamă un doctor şi interpretează împreună diagnosticul, într-un mod detaliat şi aplicat, ca şi cum s-ar pune de acord asupra unui unghi de filmat pentru personajul „stomac”. Iată-l deci pe regizor implicat  în propria filmare (endoscopie), observîndu-şi propriul „metabolism”. De aici şi titlul Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism.

Consecvenţa asupra detaliului şi accentul pus pe timp (de pildă, actriţei care face duş, trebuie să i se acorde în film timpul real pe care ea îl consumă în acest mod) e exemplar pentru modul în care Corneliu Porumboiu înţelege să redea obsesia unui autor de a-şi defini opera. Indiferent de stil, e consecvent cu sine însuşi de la prima pînă la ultima frază. Şi nu e puţin lucru să ai curajul să faci un film care chiar dacă nu va fi gustat de public  (şi nu prea cred asta) poate face deliciul unor oameni care obişnuiesc să teoretizeze asupra unor lucruri peste care cei mai mulţi ar trece uşor. Oricum, aşa aflăm că viaţa unui regizor nu e deloc uşoară, cu atît mai puţin a actorilor, şi ceea ce vedem pe marele ecran nu e doar rezultatul unei inspiraţii nemaipomenite.

 În  Poliţist, adjectiv, Corneliu Porumboiu teoretiza conceptul într-o atmosferă familiară, caldă şi se oprea în final pe dramă, cu emoţie şi suspans. Relaţiile dintre oameni erau mult mai complexe, observabile şi aproape de spectatorii care se puteau regăsi de o parte sau de alta, ca la un meci de fotbal, cînd ai echipa preferată. Aici e o clarificare la „rece” şi chiar ei ca oameni nu par să treacă peste obiectele pe care le au de analizat, nu se observă reciproc decît ca fiinţe interpretînd un rol sau bune pentru interpretat un rol. „Ce arăţi?”, „cum arăţi?”, „cui arăţi?” şi „ce înseamnă asta?” contează mai mult aici decît  „cine eşti?”, „cum eşti” , „de ce eşti aşa?”

E un nivel la care a ajuns regizorul Corneliu Porumboiu (după Poliţist, adjectiv) dar nu e obligatoriu să-l parcurgă şi spectatorul.