“Na bine. Într-o bună zi o să
adunăm niște parale, o să ne luăm o căsuță și vreo două pogoane de pământ”. Cam
asta e fraza care devine litanie pe tot
parcursul cărții pentru doi bărbați
care merg prin ferme să muncească pentru câteva parale așa cum multe alte sute
de oameni fac pe parcursul unei Americi traversată de o criză profundă socială
și economică. Lennie este întârziat mintal și îl are alături de el doar pe
George care se chinuie să-l țină departe de probleme.
George are speranța unei căsuțe pe
care s-o cumpere din banii pe care îi vor câștiga împreună la fermele în care muncesc iar
Lennie, ca un copil mare îl pune să repete tot timpul povestea căsuței pe care
o vor avea și pământului pe care îl vor lucra, doar pentru ei, fără să mai fie
la cheremul patronilor. După ce ajung la o fermă lucrurile se complică serios
când Lennie dă iar de necaz omorând involuntar o femeie, nevasta fiului
patronului. Omorârea nevestei lui Curley atinge o altă coardă sensibilă a
oamenilor care încearcă să-și atingă visurile : singurătatea. Deși are o
situație economică stabilă, rolul de nevastă o ține în singurătate și de aici o
suferință uriașă a ratării. Asemenea câinelui bătrân și orb care este omorât de
Carlson, ea moare în mâinile uriașului Lennie iar Lennie este omorât la rândul lui
chiar de prietenul lui, George, cu pistolul pe care Carlson îl folosise ca să
omoare câinele, tot din ...milă.
George este nevoit să-l omoare și-l împușcă în ceafă, așa cum a fost
împușcat și câinele ca să nu sufere, în
timp ce alți bărbați îl caută pe Lennie să-l linșeze. Finalul este emoționant
pentru că Lennie îl roagă să-i spună povestea pământului pe care îl vor cumpăra
în timp ce se uită spre munți iar George își lipește teava pistolului de ceafa
lui.
Fără să fie sângeros, romanul trasează câteva linii care converg în
suferință și singurătate. Mai mult decât refrenul copilăresc al lui George, dăm
peste ipostaza omului care încercând să-și înfrunte destinul sfârșește prin a-i
da o mână de ajutor.
John Steinbeck,
laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1962, apasă tare pe trăsăturile
care ne fac umani într-un orizont mărginit și lipsit de speranță. Chiar dacă
merge împotriva curentului, omul lui preferă să meargă în continuare strivit de
viitor, cărând din greu trecutul în spate. Un Sisif american.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu