Despre oameni şi oameni

Despre oameni şi oameni

M-am gîndit, văzînd reclama la Despre oameni şi melci  în timp ce aşteptam să înceapă filmul la care venisem, The Best Exotic Marigold Hotel, că are toate semnele unui film lejer care coboară spre prostesc şi hilar. Nu zic că m-am săturat de filmele astea, pentru că nu am văzut destule astfel încît să-mi pot permite să pun o etichetă şi, în general, am fost mulţumită de producţiile româneşti. Merg întotdeauna cu bucurie la un film românesc chiar dacă se mai întîmplă să plîng după bani ca la Bună! Ce faci? sau Tatăl fantomă (nu pun la socoteală scurtmetrajele, acolo jalea e mare, dar le dau pe cele mai recente, cum ar fi Orizont  sau Tabăra din Răzoare prezentate la pachet cu Chefu’, acesta din urmă  fiind chiar foarte bun, şi în situaţia asta, un fel de „urma scapă turma”).

Ei bine, m-am înşelat. Filmul lui Tudor Giurgiu ne prezintă nişte oameni, în România anului 1992, care luptă pentru păstrarea locurilor de muncă într-o fabrică care e deja falimentată şi pusă în vînzare (de regulă, ăştia sînt paşii celor puşi pe prăduieli). Directorul fabricii (Dorel Vişan) aranjează cu doi francezi, tată şi fiu, vînzarea în condiţii care să-i aducă şi lui beneficii chiar dacă asta înseamnă să lase pe drumuri 1000 de muncitori. Din fabrică vedem mai degrabă cîteva birouri şi spaţiul din curte unde se agită sindicaliştii în frunte cu Gică (Andi Vasluianu) cărora le-a trecut prin minte că ar putea salva fabrica cumpărînd-o cu banii pe care i-ar putea cîştiga vînzînd spermă la o bancă de profil. Avem cîteva imagini şi cu Michael Jackson care venise în acel an în România, un eveniment care deschide filmul fără să lase cine ştie ce efecte asupra muncitorilor – un salut, dacă pot spune aşa, la Visul lui Adalbert (Gabriel Achim), care pune în prim-plan victoria echipei Steaua cu eroul  Duckadam.

Apoi avem o secretară (Monica Bârlădeanu) care îl mănîncă pe pîine pe sindicalistul Gică, om însurat şi tată care nu se poate împotrivi farmecelor feminine, în general. Cred că talentul lui Tudor Giurgiu stă în reaşezarea unor cadre pe care le credeam cît mai „întinse” : Manuela, secretara, dă dovadă de simţire omenească deşi de la început ne este prezentată ca o poamă rară aşa cum face amor pe acoperişul fabricii şi, mai tîrziu, cum este mîngîiată de directorul prăduitor, francezul care pare îndrăgostit de ea, deşi ne aşteptăm pe parcurs să vedem cum îşi scoate monstrul prin el ghearele şi colţii, e chiar îndrăgostit, soţia lui Gică (Andreea Bibiri) care pare cicălitoare de profesie şi ţaţă  dă dovadă de un mare rafinament pînă la sfîrşitul filmului şi chiar Gică reuşeşte să-şi spargă învelişul superficial în urma unei nenorociri care îl loveşte din plin. E cea mai reuşită secvenţă a filmului, aceea cînd Gică vine acasă cu o bicicletă pentru copil, afară plouă şi cei doi soţi îşi spun în cîteva cuvinte o viaţă.

Mă aştept ca Monica Bârlădeanu să primească un premiu pentru interpretare, măcar pentru faptul că şi-a etalat toată gama de zîmbete şi expresii la concurenţă dură cu Dorel Vişan, un evantai credibil şi uşor de suportat în acest film care vrea să fie mai degrabă contemporan şi visceral decît teatral.

Poezie chiliană

Iată ce minune de carte am găsit cu poezii din 1900 :

ALFONSO ALCALDE

          (1923)

Eram născuţi unul pentru altul

În realitate eram născuţi unul pentru altul,

Niciodată nu am auzit un „da” sau un „nu”.

Mîncam amîndoi din aceeaşi farfurie.

Ea citea, eu dormeam.

Transfuzia de idei era perfectă.

Ne dam întîlnire cu rudele în fiecare duminică.

Schimbam între noi pateuri cu carne şi planuri

mărunte, foarte economice : să cumpărăm arahide,

să citim o revistă, să călătorim cu trenul.

N-ai de ce să-ţi complici existenţa.

Acesta era sloganul preferat.

Întotdeauna vorbeam între noi:

-         Bună ziua. Cum vă simţiţi?

-         Noapte bună. Mulţumesc bine. Şi familia?

-         Bine şi ea. A dumneavoastră?

Dar vom îmbătrîni împreună. De asta

Nu mă-ndoiesc. Ceilalţi au infernul lor.

Apropie-te, fiindcă mi-e frig. Acestea

sînt ispitele care ucid. Te cunosc

din amintire. Mă cunoşti din amintire.

Timpul se schimbă. Altădată ploua mai mult.

Ne plăcea să ne plouă. Eram tineri. Citeşte-mi,

te rog, starea vremii : nordul însorit...

Noapte bună, iubito. Întoarce ceasul. Ai închis

toate uşile în afară de una? Mîine,

Mîine va fi o altă zi.

Mîine...

RAUL  RIVERA

        (1926)

Doamnele Perez, Sandoval, González,

femei maestoase

care cresc cîte zece copii

şi vînd pateuri în fiecare duminică.

Femeile din satele mai mici,

din Pinto, din Turquia,

din Rarinco şi Pua.

Femeile din cartierele mărginaşe

şi din pieţele de legume,

cele care înaintează surîzînd

prin mulţime

cu coşurile pline de pere,

de coriandru şi de roşii.

Cele care nu pot trăi fără supa aburindă

şi borşul pescăresc.

Doamnele Torres, Alvarez, Rodriguez,

cele ce-şi duc copiii la şcoală

şi împletesc pantofiori

pentru păpuşile fiicelor lor,

în Rengo, în Quilicura,

în Salamanca.

Stăpîne peste spălatul rufelor

şi peste grădini,

soţii de meşteri tîmplari

sau văduve de sergenţi dispăruţi.

Femeie chiliană, dumneata, cea care lupţi

împotriva beţiilor bărbatului

şi pui pe masă

pepenele mustind a vară,

dumneavoastră, cele ce-i învăţaţi

pe copii să nu mintă nicicînd,

dumneavoastră, cele ce vă ocupaţi

de tîrguielile casei, de sărbători,

de înmormîntări şi nu uitaţi

să petreceţi frumos şi să dansaţi.

Astfel v-am cunoscut,

pregătind rachiul în Villa Alegre,

vîslind pe apele din Chiloé,

încălzind clătite în Natales,

la flacăra unei lumînări.

Cu o demnitate atît de limpede,

cu principii morale atît de exacte,

atît de sigure şi binevoitoare,

încît sărăcia nu-i decît

un fum care se duce,

mîini aspre

şi un şorţ pătat de tristeţe.

Şi poate părul alb

şi cîte o încreţitură pe frunte

pentru moartea fiecărei rude.

N-are importanţă,

inima voastră este hotărîtă şi bună,

supravieţuind durerii

şi necazurilor fiecărei zile.

În ciuda supărărilor şi a lipsurilor

nu vă lipseşte credinţa

în munca voastră,

nici rufele în albie.

Doamnă,

de multe ori, văzîndu-vă,

m-am întrebat cine

vă recunoaşte truda şi chinul,

demnitatea,

puterea şi cumpătarea

cu care hrăniţi

această ţară

aspră şi lungă,

în formă de copil?

NICANOR  PARRA

        (1914)

Chile

Îţi vine să rîzi cînd vezi ţărani îngînduraţi,

frecîndu-şi fruntea prin Santiago de Chile,

plecînd şi venind pe străzile din centru

sau pe cele din împrejurimi,

preocupaţi-livizi-morţi de spaimă,

din motive de ordin politic,

din motive de ordin sexual,

din motive de ordin religios,

nesocotind existenţa oraşului

şi a locuitorilor lui :

chiar dacă e demonstrat că locuitorii lui

nu s-au născut încă

şi nu se vor naşte înainte de a muri,

iar Santiago de Chile e un deşert.

Credem că sîntem o ţară

şi adevăru-i că sîntem doar peisaj.

WALDO ROJAS

           (1943)

Antonius Block juca şah cu Moartea lîngă mare,

pe nisipul presărat cu nebuni şi cai învinşi.

Între timp, Juan, scutierul lui, socotea pe degete

           jocurile, fără să ştie

că de fapt socotea peregrinii

           unei caravane ciudate.

(Mă socotea şi pe mine, chiar

dacă nu-mi place şahul

decît foarte rar

             şi sînt în stare să pierd

             în mod jalnic nu joc.

             Să beau după aceea cu învingătorul

o sticlă întreagă fără să simt.)

Dar Antonius Block era fără îndoială un mare jucător,

chiar dacă a pierdut ultimul său joc cu viaţa.

Antonius Block, întors din Cruciade, n-a vrut să ştie

că lui Dumnezeu nu i-ar fi plăcut şahul,

dacă ar fi existat cu adevărat vreodată.

Spre fericirea lui, toată povestea asta

se petrecea într-o sală de cinematograf.

O lume în miniatură pe o pînză de trei metri pătraţi.

Celelalte personaje au plătit consecinţele

       cînd s-a terminat filmul.

Ar fi bine să susţinem că acum şahul e ceva

           depăşit, o modă apusă,

în ciuda obiceiului pentru simbol,

pentru pătratele albe şi negre,

niciodată conciliabile, în care

          viaţa luptă prin lovituri de coadă.

BRAULIO ARENAS

           (1913)

Piaţă de provincie

Piaţa nu era decît această fată

care străbătea piaţa pe bicicletă, aproape nebună,

nu era decît acest popor de vrăbii al căror rege e pîinea,

cu visuri ce pluteau în jurul statuii

unui politician al cărui nume rămîne uitat.

Nu era decît această zi dinaintea vremii, întunecată,

această scrîşnire împotriva frigului şi sărăciei,

această plăcere grăbită de a se regăsi fiecare pe sine însuşi,

plimbîndu-se prin piaţă în sus şi în jos,

ca o vrabie neştiutoare mestecînd pîinea lumii.

ARMANDO URIBE ARCE

          (1933)

Mă aşez la masă şi închid ochii să nu-mi văd surorile

ele închid ochii să nu mă vadă pe mine

şi mîncăm, vorbim tare, ne certăm, sîntem ironici,

cu ochii închişi şi veştejiţi.

Intră slujnica aducînd castronul cu roşii

şi nu sînt amare,

uleiul nu s-a schimbat în măsline,

nici supa nu a murit de ruşine.

E o linişte desăvîrşită, o imensă linişte

străpunsă uneori de cîte un rîs sarcastic,

de cîte un strigăt de furie sau de foame,

ori de un mîrîit de mare plăcere.

Stăm aşa pînă cînd totul se sfîrşeşte,

pînă cînd s-a terminat şi cu „ultima cină”,

cînd poţi să-ţi laşi sufletul şi să alergi

să-ţi cauţi trupul, bineînţeles, dacă există.

Antologia poeziei chiliene, editura Univers, 1980

Angela Marinescu

BLUES

 

     I

Poate că niciodată nu voi mai atinge acest prag

al unei tensiuni nu atît rele şi nici bune

cît plină de o dulce amintire, de o blîndeţe egală

cu cea mai de neimaginat cruzime pe care o minte omenească

şi mai ales femeiască o poate trăi

poate că plimbările mele lungi, sub auspiciile unei boli

de un romantism, nu desuet, cît devastator, ar fi putut să provoace

în jur, adică nu numai în creierii măcinaţi de vîrstă, cît şi

în inimă, ficat, intestine şi sînge

mai degrabă melancolie, un spirit de castă al celor bolnavi de plămîni

o exacerbată durere răsfrîntă într-un erotism profund,

un aristocratism, o lipsă de preocupare permanentă,

o fugă de răspundere şi de aplecare către aproapele tău,

dar eu şi cu tine, tu, care eşti mai bolnav decît mine

căci sufletul ţi se rupe în fiecare zi de o mînă

parşivă şi lungă

ne aruncam în toate nimicurile

voiam glorie şi apoi ne prăbuşeam în anonimat

ne certam pentru bani şi apoi

ne separam către seară, epuizaţi de efort, de luptă

şi rătăceam

BLUES

A venit toamna cu paşi de animal sălbatic şi mă plimb

direct pe cer cu capul în jos. sunt străină, sunt la o

vîrstă cînd vîrsta nu mai reprezintă nimic decît un

sentiment al ratării fără margini.

şi totuşi, cînd apare un Critic al Literaturii Noastre Postmoderne,

devin Atentă ca şi în preajma morţii.

Criticul se află pe post de conducător de ţară, de şef de

Partid, de Secretar General de Redacţie, de Peşte ce are

în subordine un harem de poeţi travestiţi în cocote de rasă.

scriu toţi cu degetele înmuiate în carne proaspătă de viţel

şi se şterg de sudoare cu paginile pe care stau, stingherite,

cîteva versuri moderniste ce se holbează, oarbe.

eu sunt anonimul care vrea să semneze înaintea iernii,

cum a trecut el pe drumul palid al vieţii. Sunt anonimul

cutremurat de toamnă, sunt anonimul ce scrie aceste rînduri

uşoare, vreau să arunc cu pietre, să mă uit la vitrina cu aur,

să scriu despre mine nu despre alţii, să mă mîntui în faţa

familiei mele.

sunt anonimul cu haine de călugăriţă, care se ceartă cu Dumnezeu,

îngenunchiat, pe una din străzile cenuşii ale oraşelor lumii.

BLUES

Cum aş putea numi ceea ce ai făcut decît ca pe o distanţă

înrămată cu margini negre, perfect delimitată de jur împrejur

pe care noi ne căţăram cînd veseli, cînd depresivi, aproape de

nebunie şi sinucidere.

noi nu eram realizaţi social şi nici pe un alt plan, mai aproape

de scris decît de instincte, ne făceam iluzii uneori, justificate

de valoarea stilului nostru, dar repede se pierdeau, ca aburul

în aerul rece al dimineţii.

nimeni nu credea că ceea ce am scris ar fi avut şi un rol,

în carne şi oase, printre atîtea pagini îngălbenite de vreme.

sufeream în tăcere, dar de multe ori izbucneam, strigătele mele

erau în afara vreunei confesiuni, ţi-aminteşti, tu spuneai

că nu suporţi decît confesiunile orbitoare, strigam pur şi simplu,

şi cum să aibă valoare un delir ce nu mai ţine cont de reguli şi legi

inumane, cînd lumea din jur era toată o mare stradă sofisticată

ce îşi povestea prin ganguri poveştile ei stranii, durerile de neocolit,

complexele de superioritate sau de inferioritate ale masculilor

pe cît de preţioşi pe atît de greu de suportat.

să fie masculul un reper moral, artistic, social ? iar tu, deşi eşti

un mascul autentic, refuzi să suporţi durerea de a nu fi preţuit.

fabulezi şi te pedepseşti cu măsură. cu mine erai meschin.

iar eu ştiam că nimic nu mă va apropia mai mult de pagina scrisă.

măsura măsurii? decît exact ceea ce era în afara ei, suferinţa din care

se naşte dorinţa de a scrie, de a te mutila atunci cînd scrii, de a te

lovi sub centură,

atunci cînd năvăleşte forţa.

Din volumul BLUES, Albatros, 1997

Visul lui Nicolae Ceauşescu

Visul lui Adalbert este o comedie neagră care îşi propune să radiografieze oamenii muncii în momentele de vîrf ale anului 1986:aniversarea Partidului Comunist Român, victoria echipei Steaua şi catastrofa de la Cernobîl.  Scenele, care vizează în principal fabrica, au ca element („element negativ”, vă mai amintiţi? ) definitoriu abilitatea oamenilor de a se descurca în cele mai crunte situaţii în care ceauşismul i-a aruncat.

În timp ce unii lucrează peste program ca să facă şi ei o şpagă pentru ceilalţi oameni din sistem (educatori, profesori, doctori), şefii mai mici fac tot felul de servicii şefilor mai mari care şi ei la rîndul lor sînt foarte ocupaţi să-i facă şefului suprem servicii culturale şi de propagandă, cum ar fi, de exemplu, Cîntarea României.

Inginerul Iulică (Gabriel Spahiu) e un exemplar superb pentru această faună, în timp ce balansează între fabrică (un loc pe care îl domină prin neacceptarea fricii, a stresului care îi face pe ceilalţi angajaţi să dîrdîie, un fel de „Vodă prin lobodă” ), casa lui şi casa Lidiei (Ozana Oancea), o femeie trecută şi ea pe lista neagră a protecţiei muncii. Iulică fără frică împinge maşina ca să facă treburi pentru şefi, cară un aparat video ca să-l sărbătorească muncitoreşte pe Duckadam şi mai are pe rol un film artistic despre protecţia muncii pe care în final îl ratează tot din cauza unui accident în care alt muncitor îşi lasă sîngele pe strung. Armonia zilnică e tulburată accidental de şeful Lefărdau (Doru Ana), care aruncă cîte o întrebare ca nuca în perete despre existenţa lui Dumnezeu şi parcă ai o satisfacţie cînd îl vezi pe Iulică cu cît talent ocoleşte întrebările ca să dea răspunsul cînd te aştepţi mai puţin. Va să zică, americanii ar fi descoperit particulele lui Dumnezeu, dar tot de acolo ne vin şi filmele porno şi aparatele astea deştepte pe care le folosim pe ascuns ca să mai scoatem un ban grămadă şi ţigările astea bune şi cafeaua asta minunată.

Regizorul filmului, Gabriel Achim, a exploatat această încrengătură comunistoidă cu un simţ uriaş al proporţiilor, simţ care face în general succesul unui film. În maniera asta, eu pot spune că prefer un astfel de film unui documentar, fie el şi unul de Andrei Ujică, care are pretenţia de a reda momente reale din viaţa familiei Ceauşescu (Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu) dar care sînt filmate, bineînţeles, artistic, iar montajul suferă şi el de patima artei. Sau le-aş prezenta pe amîndouă în cadrul unei propuneri educative (că tot sîntem la secţiunea propagandă şi-am rămas cu sechele, scuzaţi) ca să vază boborul cum e cu filmul realist şi cu documentarul artistic. Iar filmul lui Gabriel Achim ar avea titlul meritat Visul lui Nicolae Ceauşescu.

Poezie pentru sănătate

http://danieldmarin.wordpress.com/2012/05/27/poezie-pentru-sanatate/

Gellu Naum

PE  STÎLPI

Aici pe stîlpi avem toţi aripi se văd cu ochiul liber

le folosim la una şi la alta în orice caz ţin cald

ne exprimăm cu ajutorul lor prin alfabetul Morse

e un mare mister pe care mai mult îl simţim intrăm în el ca

    într-o baie,

aici pe stîlpi nici vîntul nu îndrăzneşte să ne bată

nimeni nu înţelege cum vine asta dar fiecare simte că avem

     dreptate

ca atunci în zori cînd te sperie gîndul că poate n-o să mai

      răsară niciodată soarele

pe stîlpi bem o cafea citim anunţuri notăm adresa unuia care

      vinde un teleobiectiv de ocazie

am şi uitat că moare undeva departe sau a murit acum doi ani

      şi ne aşteaptă

cuvintele ne intră unul în altul şi vocea noastră telescopică se

      strînge se întinde indiferentă la ea însăşi

am şi uitat cît de frumoşi sîntem

uitaţi-vă numai la vestonul meu ciuruit de gloanţe în pacea

      lumii

am tăiat un cuvînt din ziar mi l-am lipit pe ochi îl vede

      crede că ochiul meu e cuvîntul acela să zicem aspirină

       cumpărată cu bani grei

pe stîlpi e şi un inventator a inventat nişte mecanisme ude

poate că e convingător n-are decît

noi ce frumoşi sîntem cu feţele noastre palide   Am desenat pe

stîlpi un cap de fată am scris dedesubt un nume nici nu

        contează

mai ştim noi unul care scria nume ne cutremuram nu ne

       venea să credem

noi dădeam zor cu pohezia avea dreptate ne ura

era prieten cu noi se îmbăta ca un porc visa o femeie re-

       cunoscătoare

o femeie cu părul lung o femeie care să se spele foarte des pe

        cap

fetele simţeau că e un porc dansau între ele şi se dedicau unor

       sentimente contradictorii

el visa o femeie recunoscătoare pe cînd o altă femeie stătea pe

        un scaun de lut şi zămislea lumea

noi de pe stîlpi strigam   Uite-o   E lîngă tine    Dar el făcea

        plimbări cu bicicleta îşi prăfuia pantofii

noi de pe stîlpi plîngeam îi strigam încurajări sportive

ne ajutau şi fetele cu sentimentul lor contradictoriu

TRIUNGHIUL BERMUDELOR

Acum cînd ploaia mă îmbrăţişează cu “umeda ei voluptate”

         mă gîndesc la fata aceea

pierdută de mult cine mai ştie pe unde

fata care picta flori de cîmp şi întorcea pînzele cu faţa la zid

        ca să nu le văd şi să nu mă înfurii

fireşte ne e frig ne murdărim cu pămînt şi ne rămîn

prea multe rădăcini prea încîlcite   Ar trebui pînă una alta să

      mă adăpostesc undeva să mă curăţ cu peria de scînduri

ar trebui să spun ceva nişte cuvinte dar ştiţi bine că nu se

     poate

fiindcă devin sublim un fel de înger

şi eu de cîte ori mă simt aşa spăl vasele sau mătur curtea

ca să restabilesc neantul unui deznădăjduit echilibru

Dar toate astea nu însemnează nimic pe lîngă ţîrîitul

         greierului imprimat pe bandă de magnetofon

ca glasul prietenului meu care a murit de tînăr şi de atunci

       scrie la versuri şi cîte şi mai cîte

în timp ce undeva cine mai ştie pe unde fata aceea îmbrăcată

        în patrafir de aur îşi zvîntă pletele

ameţită de vuietul în care ne căutăm unul pe altul şi ne iubim

       nebuneşte

Oh plouă iar eu trebuie să reapar în postura mea obişnuită

        adică ud leoarcă

pentru cîteva chestii pe care le purtăm în noi şi le îngropăm

      cît mai adînc cu putinţă

oh şi mai am cîteva cărţi mai bine le schimb cu altele la fel de

      cretine

mai bine le citesc noaptea sau mai bine le vînd şi cu banii

mai bine mă duc la Bufetul Gării la Bombonică unde Maeştrii

          Extazului întinşi pe bănci

ascultă respiraţia nevăzutei cirezi care umblă pe cer

mai bine mă pierd acolo într-un Triunghi al Bermudelor prin-

          tre borcane cu flori de cîmp

ca un copil de 4 ani care visează că se dărîmă podul şi cade

       trenul în apă cu pasageri cu tot

Din antologia Partea cealaltă, Cartea Românească, 1998

Primăvara poeţilor

http://www.primavarapoetilor.ro/2012_program.html