Angela Marinescu

BLUES

 

     I

Poate că niciodată nu voi mai atinge acest prag

al unei tensiuni nu atît rele şi nici bune

cît plină de o dulce amintire, de o blîndeţe egală

cu cea mai de neimaginat cruzime pe care o minte omenească

şi mai ales femeiască o poate trăi

poate că plimbările mele lungi, sub auspiciile unei boli

de un romantism, nu desuet, cît devastator, ar fi putut să provoace

în jur, adică nu numai în creierii măcinaţi de vîrstă, cît şi

în inimă, ficat, intestine şi sînge

mai degrabă melancolie, un spirit de castă al celor bolnavi de plămîni

o exacerbată durere răsfrîntă într-un erotism profund,

un aristocratism, o lipsă de preocupare permanentă,

o fugă de răspundere şi de aplecare către aproapele tău,

dar eu şi cu tine, tu, care eşti mai bolnav decît mine

căci sufletul ţi se rupe în fiecare zi de o mînă

parşivă şi lungă

ne aruncam în toate nimicurile

voiam glorie şi apoi ne prăbuşeam în anonimat

ne certam pentru bani şi apoi

ne separam către seară, epuizaţi de efort, de luptă

şi rătăceam

BLUES

A venit toamna cu paşi de animal sălbatic şi mă plimb

direct pe cer cu capul în jos. sunt străină, sunt la o

vîrstă cînd vîrsta nu mai reprezintă nimic decît un

sentiment al ratării fără margini.

şi totuşi, cînd apare un Critic al Literaturii Noastre Postmoderne,

devin Atentă ca şi în preajma morţii.

Criticul se află pe post de conducător de ţară, de şef de

Partid, de Secretar General de Redacţie, de Peşte ce are

în subordine un harem de poeţi travestiţi în cocote de rasă.

scriu toţi cu degetele înmuiate în carne proaspătă de viţel

şi se şterg de sudoare cu paginile pe care stau, stingherite,

cîteva versuri moderniste ce se holbează, oarbe.

eu sunt anonimul care vrea să semneze înaintea iernii,

cum a trecut el pe drumul palid al vieţii. Sunt anonimul

cutremurat de toamnă, sunt anonimul ce scrie aceste rînduri

uşoare, vreau să arunc cu pietre, să mă uit la vitrina cu aur,

să scriu despre mine nu despre alţii, să mă mîntui în faţa

familiei mele.

sunt anonimul cu haine de călugăriţă, care se ceartă cu Dumnezeu,

îngenunchiat, pe una din străzile cenuşii ale oraşelor lumii.

BLUES

Cum aş putea numi ceea ce ai făcut decît ca pe o distanţă

înrămată cu margini negre, perfect delimitată de jur împrejur

pe care noi ne căţăram cînd veseli, cînd depresivi, aproape de

nebunie şi sinucidere.

noi nu eram realizaţi social şi nici pe un alt plan, mai aproape

de scris decît de instincte, ne făceam iluzii uneori, justificate

de valoarea stilului nostru, dar repede se pierdeau, ca aburul

în aerul rece al dimineţii.

nimeni nu credea că ceea ce am scris ar fi avut şi un rol,

în carne şi oase, printre atîtea pagini îngălbenite de vreme.

sufeream în tăcere, dar de multe ori izbucneam, strigătele mele

erau în afara vreunei confesiuni, ţi-aminteşti, tu spuneai

că nu suporţi decît confesiunile orbitoare, strigam pur şi simplu,

şi cum să aibă valoare un delir ce nu mai ţine cont de reguli şi legi

inumane, cînd lumea din jur era toată o mare stradă sofisticată

ce îşi povestea prin ganguri poveştile ei stranii, durerile de neocolit,

complexele de superioritate sau de inferioritate ale masculilor

pe cît de preţioşi pe atît de greu de suportat.

să fie masculul un reper moral, artistic, social ? iar tu, deşi eşti

un mascul autentic, refuzi să suporţi durerea de a nu fi preţuit.

fabulezi şi te pedepseşti cu măsură. cu mine erai meschin.

iar eu ştiam că nimic nu mă va apropia mai mult de pagina scrisă.

măsura măsurii? decît exact ceea ce era în afara ei, suferinţa din care

se naşte dorinţa de a scrie, de a te mutila atunci cînd scrii, de a te

lovi sub centură,

atunci cînd năvăleşte forţa.

Din volumul BLUES, Albatros, 1997

Visul lui Nicolae Ceauşescu

Visul lui Adalbert este o comedie neagră care îşi propune să radiografieze oamenii muncii în momentele de vîrf ale anului 1986:aniversarea Partidului Comunist Român, victoria echipei Steaua şi catastrofa de la Cernobîl.  Scenele, care vizează în principal fabrica, au ca element („element negativ”, vă mai amintiţi? ) definitoriu abilitatea oamenilor de a se descurca în cele mai crunte situaţii în care ceauşismul i-a aruncat.

În timp ce unii lucrează peste program ca să facă şi ei o şpagă pentru ceilalţi oameni din sistem (educatori, profesori, doctori), şefii mai mici fac tot felul de servicii şefilor mai mari care şi ei la rîndul lor sînt foarte ocupaţi să-i facă şefului suprem servicii culturale şi de propagandă, cum ar fi, de exemplu, Cîntarea României.

Inginerul Iulică (Gabriel Spahiu) e un exemplar superb pentru această faună, în timp ce balansează între fabrică (un loc pe care îl domină prin neacceptarea fricii, a stresului care îi face pe ceilalţi angajaţi să dîrdîie, un fel de „Vodă prin lobodă” ), casa lui şi casa Lidiei (Ozana Oancea), o femeie trecută şi ea pe lista neagră a protecţiei muncii. Iulică fără frică împinge maşina ca să facă treburi pentru şefi, cară un aparat video ca să-l sărbătorească muncitoreşte pe Duckadam şi mai are pe rol un film artistic despre protecţia muncii pe care în final îl ratează tot din cauza unui accident în care alt muncitor îşi lasă sîngele pe strung. Armonia zilnică e tulburată accidental de şeful Lefărdau (Doru Ana), care aruncă cîte o întrebare ca nuca în perete despre existenţa lui Dumnezeu şi parcă ai o satisfacţie cînd îl vezi pe Iulică cu cît talent ocoleşte întrebările ca să dea răspunsul cînd te aştepţi mai puţin. Va să zică, americanii ar fi descoperit particulele lui Dumnezeu, dar tot de acolo ne vin şi filmele porno şi aparatele astea deştepte pe care le folosim pe ascuns ca să mai scoatem un ban grămadă şi ţigările astea bune şi cafeaua asta minunată.

Regizorul filmului, Gabriel Achim, a exploatat această încrengătură comunistoidă cu un simţ uriaş al proporţiilor, simţ care face în general succesul unui film. În maniera asta, eu pot spune că prefer un astfel de film unui documentar, fie el şi unul de Andrei Ujică, care are pretenţia de a reda momente reale din viaţa familiei Ceauşescu (Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu) dar care sînt filmate, bineînţeles, artistic, iar montajul suferă şi el de patima artei. Sau le-aş prezenta pe amîndouă în cadrul unei propuneri educative (că tot sîntem la secţiunea propagandă şi-am rămas cu sechele, scuzaţi) ca să vază boborul cum e cu filmul realist şi cu documentarul artistic. Iar filmul lui Gabriel Achim ar avea titlul meritat Visul lui Nicolae Ceauşescu.

Poezie pentru sănătate

http://danieldmarin.wordpress.com/2012/05/27/poezie-pentru-sanatate/

Gellu Naum

PE  STÎLPI

Aici pe stîlpi avem toţi aripi se văd cu ochiul liber

le folosim la una şi la alta în orice caz ţin cald

ne exprimăm cu ajutorul lor prin alfabetul Morse

e un mare mister pe care mai mult îl simţim intrăm în el ca

    într-o baie,

aici pe stîlpi nici vîntul nu îndrăzneşte să ne bată

nimeni nu înţelege cum vine asta dar fiecare simte că avem

     dreptate

ca atunci în zori cînd te sperie gîndul că poate n-o să mai

      răsară niciodată soarele

pe stîlpi bem o cafea citim anunţuri notăm adresa unuia care

      vinde un teleobiectiv de ocazie

am şi uitat că moare undeva departe sau a murit acum doi ani

      şi ne aşteaptă

cuvintele ne intră unul în altul şi vocea noastră telescopică se

      strînge se întinde indiferentă la ea însăşi

am şi uitat cît de frumoşi sîntem

uitaţi-vă numai la vestonul meu ciuruit de gloanţe în pacea

      lumii

am tăiat un cuvînt din ziar mi l-am lipit pe ochi îl vede

      crede că ochiul meu e cuvîntul acela să zicem aspirină

       cumpărată cu bani grei

pe stîlpi e şi un inventator a inventat nişte mecanisme ude

poate că e convingător n-are decît

noi ce frumoşi sîntem cu feţele noastre palide   Am desenat pe

stîlpi un cap de fată am scris dedesubt un nume nici nu

        contează

mai ştim noi unul care scria nume ne cutremuram nu ne

       venea să credem

noi dădeam zor cu pohezia avea dreptate ne ura

era prieten cu noi se îmbăta ca un porc visa o femeie re-

       cunoscătoare

o femeie cu părul lung o femeie care să se spele foarte des pe

        cap

fetele simţeau că e un porc dansau între ele şi se dedicau unor

       sentimente contradictorii

el visa o femeie recunoscătoare pe cînd o altă femeie stătea pe

        un scaun de lut şi zămislea lumea

noi de pe stîlpi strigam   Uite-o   E lîngă tine    Dar el făcea

        plimbări cu bicicleta îşi prăfuia pantofii

noi de pe stîlpi plîngeam îi strigam încurajări sportive

ne ajutau şi fetele cu sentimentul lor contradictoriu

TRIUNGHIUL BERMUDELOR

Acum cînd ploaia mă îmbrăţişează cu “umeda ei voluptate”

         mă gîndesc la fata aceea

pierdută de mult cine mai ştie pe unde

fata care picta flori de cîmp şi întorcea pînzele cu faţa la zid

        ca să nu le văd şi să nu mă înfurii

fireşte ne e frig ne murdărim cu pămînt şi ne rămîn

prea multe rădăcini prea încîlcite   Ar trebui pînă una alta să

      mă adăpostesc undeva să mă curăţ cu peria de scînduri

ar trebui să spun ceva nişte cuvinte dar ştiţi bine că nu se

     poate

fiindcă devin sublim un fel de înger

şi eu de cîte ori mă simt aşa spăl vasele sau mătur curtea

ca să restabilesc neantul unui deznădăjduit echilibru

Dar toate astea nu însemnează nimic pe lîngă ţîrîitul

         greierului imprimat pe bandă de magnetofon

ca glasul prietenului meu care a murit de tînăr şi de atunci

       scrie la versuri şi cîte şi mai cîte

în timp ce undeva cine mai ştie pe unde fata aceea îmbrăcată

        în patrafir de aur îşi zvîntă pletele

ameţită de vuietul în care ne căutăm unul pe altul şi ne iubim

       nebuneşte

Oh plouă iar eu trebuie să reapar în postura mea obişnuită

        adică ud leoarcă

pentru cîteva chestii pe care le purtăm în noi şi le îngropăm

      cît mai adînc cu putinţă

oh şi mai am cîteva cărţi mai bine le schimb cu altele la fel de

      cretine

mai bine le citesc noaptea sau mai bine le vînd şi cu banii

mai bine mă duc la Bufetul Gării la Bombonică unde Maeştrii

          Extazului întinşi pe bănci

ascultă respiraţia nevăzutei cirezi care umblă pe cer

mai bine mă pierd acolo într-un Triunghi al Bermudelor prin-

          tre borcane cu flori de cîmp

ca un copil de 4 ani care visează că se dărîmă podul şi cade

       trenul în apă cu pasageri cu tot

Din antologia Partea cealaltă, Cartea Românească, 1998

Primăvara poeţilor

http://www.primavarapoetilor.ro/2012_program.html

Toată lumea din familia noastră

Mahala ce n-a văzut Parisul!

Dacă ai văzut Tatăl fantomă şi ai rămas cumva în aer cu întrebările, dacă n-ai ieşit din sala de cinema pentru că te-a fermecat Marcel Iureş şi pentru că mai aveai în mînecă cîteva puncte pentru Mihaela Sîrbu (chiar, de ce nu le-o fi dat proaspătul regizor Lucian Georgescu ceva de făcut?) cu siguranţă că vei vrea să mergi şi la Toată lumea din familia noastră, un film în regia lui Radu Jude. Şerban Pavlu nu ţine să fie la fel de fermecător ca Marcel Iureş, dar nici tu nu ţi-ai promis să mergi la cinema doar ca să premiezi actori. În schimb, poţi avea parte de un scenariu bazat în mare parte pe forţa psihică a personajelor, forţă din care se desfăşoară de fapt acţiunea plus axele dialogale necesare care scot la iveală cîte ceva din viaţa lor. Aşa, ca să înţelegem şi noi de ce se înjură, de ce se bat şi se scuipă vreme de o oră şi ceva trei adulţi.

 Şerban Pavlu are rolul unui tată care plănuieşte să plece cu fetiţa lui la mare în weekend, un lucru care îi este îngăduit legal deşi fosta soţie mai strîmbă din nas. Actualul soţ al acesteia (Gabriel Spahiu care a făcut un rol memorabil în Film pentru prieteni, tot în regia lui Radu Jude), e un individ care ţine să fie antipatic încă de la început, aşa cum apare în halat, cu o relaxare pînă la cer şi trei etaje mai sus, pe cînd bietul fost soţ îi tot dă tîrcoale copilului său încercînd să grăbească plecarea.

 Soţia (Mihaela Sîrbu) e un specimen tipic de mahala deşi cu ceva  pretenţii  de spoială (invitaţia la un concert la Green Hours, făcută de actualul soţ denotă faptul că această femeie foarte sigură pe ea care scoate înjurăturile pe gură aşa cum respiră, care e în stare să dea mită şi să mintă pentru a-şi îndeplini planurile, e scoasă dintr-o piesă de Caragiale şi pusă să urce scările emancipării luminoase). Ceea ce nu e rău pentru un film care nu încearcă să te momească  cu promisiuni pe care nu le poate onora : lucrurile devin clare din momentul în care tînărul divorţat, aflat în casa părintească, trebuie să tempereze elanul tatălui (Alexandru Arşinel) de a-i conduce viaţa. Ne este prezentat din start ca o victimă pe care odioasa soţie l-a părăsit în timp ce traversa o depresie, un neînţeles, un tată izgonit de pe canapeaua pe care acum se lăfăie un “bălos”, un “boschetar”.

Radu Jude merge pe o linie expresivă a psihologiei comportamentale, lăsînd acţiunile să vină firesc din aceasta. Mişcările sînt mai degrabă mişcări de scenă şi legătura între ele e aproape fără cusur. Învîrtelile haotice din apartament mi s-au părut – sper să nu exagerez – o replică la Aurora, filmul lui Cristi Puiu. Acolo avem o ordine maniacă în manifestări, aici un haos, acolo totul e plănuit, aici nu, personajul lui Puiu se predă, al nostru, neam! Dar amîndoi par neîndreptăţiţi de soartă, cu un acut simţ al dreptăţii şi cu principii de viaţă nu foarte uşor de dus (“De ce nu putem să ne înţelegem şi noi ca oamenii?”).

Acolo personajul e terminat, dar uite că şi aici! Marius şi Viorel se întîlnesc, în sfîrşit , la răscrucea neomenescului din ei.

Le gamin au vélo

M-am dus să văd Băiatul cu bicicleta, cel mai nou film al fraţilor Dardenne, avînd în minte L’enfant, un film tulburător şi cît se poate de autentic. Băiatul..., este o încercare de realism construit pe o temelie moralizatoare în cadre cît se poate de simple şi schematice.

  Cyril are 12 ani şi înţelege faptul că tatăl lui îl încredinţează unui orfelinat pentru că nu se mai poate întreţine nici pe sine dar nu mai înţelege faptul că nu vrea să-i mai vorbească niciodată. Samantha, mama adoptivă de weekend, preia toată încărcătura negativă sufletească a băiatului încercînd s-o canalizeze într-o direcţie bună. Filmul poartă amprenta unei uriaşe palme moralizatoare la nivelul societăţii : familia încă nu există, căci Samantha este respinsă în mod constant şi brutal iar comunitatea devine un cîmp de bătălie în care trebuie să se rezolve toate problemele în măsura în care pot fi ele rezolvate. De pildă, Cyril comite o tîlhărie care este absolvită pe plan legal, dar nu este iertat de una dintre victime care comite acelaşi act de agresiune fără să mai fie dispusă să-şi recunoască vina. Cele două dimensiuni, familia şi societatea, sînt traversate de crize la fel de puternice ca furtunile pe mare. Scenariul, scris tot de fraţii Dardenne, urmează scheme simple la nivel verbal şi comportamental tocmai pentru a lăsa suficient spaţiu de întrepătrundere a sensurilor pe care ni le oferă.

 

Chiar dacă ţinem cont de asta, simplificarea e atît de accentuată, încît nu se poate să nu observi lipsa unor porţiuni din scenariu care ar trebui să lege un eveniment de altul, ca şi rapiditatea cu care mama adoptivă de weekend spune “da” pe bandă rulantă pentru că ea nu are niciodată îndoieli şi oricum trebuie să-şi facă rolul.

În L’enfant nu avem un principiu care ni se bagă în mod vădit în ochi, ca aici, scenele sînt dinamice iar fluxul afectiv e susţinut de firescul situaţiilor prin care trec personajele. Şi aici avem un personaj de vise multe (îl recunoaştem pe Jérémie Renier) care trebuie să-şi exorcizeze proprii demoni şi o face cu atîta farmec că-l apucă plînsul dar şi pe tine, din scaunul tău comod de spectator.