Viaţă şi cerneală

O vară foarte instabilă, e un film pe care regizoarea Anca Damian îl prezintă sub forma unor experienţe de viaţă care dezvoltă, sub aspectul colajelor suprapuse, o obsesie privind  stabilitatea unei legături  între doi parteneri. Daniel (Jamie Sives) e un scoţian stabilit la Bucureşti care are o relaţie liniştită cu Irina (Diana Cavallioti). El e  jurnalist iar ea este arhitectă şi petrec împreună clipe de o (aproape) solemnă căsnicie. Cam plictisitor, după cum avem să înţelegem mai tîrziu, din replicile pe care fosta prietenă a lui Daniel, Maria (Ana Ularu) ţine să le spună în faţa reportofonului şi a unui scenarist dornic să aşeze povestea lor pe hîrtie. Maria îl prezintă pe Daniel ca pe un bărbat nestatornic  şi acesta pare să fi fost şi motivul despărţirii lor dar nu înţelege să renunţe definitiv la el şi îl transformă în personaj. Scenaristul căruia Maria îi spune povestea construieşte pas cu pas următoarea evoluţie a poveştii şi a personajelor care intră pe rînd în scenă fără să dea impresia că el controlează de fapt acest acest parcurs (în bunul spirit al lui Pirandello).

Maria îi trimite fostului prieten o înregistrare cu o poveste în care personajul era chiar el.  Daniel pare să respingă ideea prostească dar treptat, ascultînd replicile care îi aparţin, recunoscîndu-se în personaj, începe să fie prins din ce în ce mai mult în poveste şi de aici începe şi obsesia lui pentru Maria şi implicit recunoaşterea faptului că îi este imposibil să se desprindă de trecut.

Filmul valorifică această  nesiguranţă a individului de a se aşeza temeinic pe un loc şi de a rămîne acolo. Nu gustul pentru aventură conduce fluctuaţiile personajelor, ci o obsesivă teamă că ceea ce era cu adevărat important pentru ei, au ratat. Relaţiile între parteneri se modifică astfel pînă la dizolvare. Singurele repere fixe sînt pentru ei chiar obiectele : lucruri fără suflu, nu se supun atracţiei pe care evenimentele o exercită asupra noastră. De pildă, scenaristul principal, se fixează la ţigară, maşină de scris, foi de scris, reportofon. Fiecare colaj de obiecte e suprapus individului ca o legătură indestructibilă.

Norii de furtună, ploaia în rafale sau vremea senină ca Irina, imprimă personajelor  stări pentru desfăşurarea lor. Personaje în povestea scenaristului încearcă să-şi controleze fără succes destinele şi Daniel devine la rîndul său scriitor în povestea vieţii sale. „Scrisul e terapeutic” îi spune el scenaristului Alex care zîmbeşte amar. „ Tu ai făcut asta ” îi reproşează Maria scenaristului ruperea legăturii ei cu Daniel. Iubirea, care nu mai e un panaceu universal, se împarte diferenţiat, pusă cu mîna.  

Cred că Anca Ularu, o actriţă foarte expresivă, a jucat acest rol ca şi cum ar fi fost pusă să interpreteze o partitură. Subtilităţile atmosferei şi tonului afişat fac din ea personajul cel mai pregnant al filmului şi se încadrează perfect în viziunea noncomformistă despre film pe care o are regizoarea. Irina e incoloră ca lumina zilei de vară şi ea este poate imaginea despre stabilitate. O ea care nu epatează prin ceva, îşi trăieşte viaţa fără dileme şi întrebări existenţiale, fără obsesii care să-i zdruncine efectiv viaţa. Daniel se trezeşte ca dintr-un coşmar în braţele ei dar asta înseamnă că a ajuns la mult dorita armonie? Doar scenaristul mai poate să spună cînd a pus capăt poveştii şi dacă mai poate îmblînzi atît de uşor sufletele damnate.

Cea mai frumoasă zi

Poezii din CEA MAI FRUMOASĂ ZI, volum care va apărea în curînd la editura eLiteratura




 

 

Dimineaţă va fi

 

minus un grad şi mai tîrziu minus şase grade,

ne anunţă tata în bucătărie, făcînd pîrtie printre ceştile cu cafele

şi eu vreau să-i spun că logic n-are cum

oricum, nu iarna asta a noastră

dar nu apuc pentru că un om de gheaţă se ridică brusc între noi

şi-l privim în orbitele goale pînă ni se face rău

şi ne aşezăm pe scaune. Eu mă arunc ca să aud cum trosneşte scaunul, el

se aşează simandicos ca un musafir şi întoarcem simultan privirile spre fereastră:

a rămas doar copacul acesta golaş

şi fata asta cu pelerină

şi bătrînul cerşetor care strigă cu o cruce în spate

a rămas troleibuzul şi mîna dreaptă a lui Dumnezeu care mătură străzile de cadavre

a rămas soarele ăsta proaspăt de care nu te mai saturi

 

aici sînt magazinele din care ieşim fericiţi

aici pîinea şi laptele şi mierea pentru pomenile noastre

etajele care se leagănă sub corul de frunze galbene

mîinile mele din care se varsă un rîu de seminţe pentru porumbei

 

da, dimineaţă va fi minus un grad

mai tîrziu minus şase grade

 

şi aici, în casă,

figurinele de lut plămădite de atîţia ani de zile

pietre de rîu şi mileuri şi cîinii noştri încurcîndu-se printre ele

împrăştiindu-le peste tot

cearcănele mamei îmblînzite de atîta rău: că ne-am obişnuit cu el

cum se obişnuieşte omul cu tumoarea din corpul lui

renunţă la regim şi lamentări şi trece la cafele şi votcă

îndoaie pachetul de ţigări

şi ia fiecare zi ca pe cea mai frumoasă zi.

 

 

 

 

 

 

 

Cămăşile mele sînt prinse pe umeraş

 

le tîrăsc de-a lungul zilei ce mi s-a dat

pe jos grilaje şi mărfuri vechi

e Bucureştiul meu de care mă izbesc dement

în fiecare noapte, pînă dimineaţa uit

cum uită alcoolicii beţia din noaptea precedentă

şi-o iau de la capăt triumfători

că e bine

pînă la capătul străzii, din ce în ce mai sus

spre înălţimi

şi mai departe, sus, pe culmi

 

Au adus manechine noi de carne în oraş

am văzut capetele lor albe

vorbind ca unul singur în vitrina strălucitoare.

Mai jos, în vitrina de pompe funebre

o mamă în vizită îi dă copilaşului la o oră care

nu trebuie ocolită

banană amestecată cu măr şi cu biscuite.

Durdulie şi grea mîna patroanei

scapă leneş

zece lei în buzunăraşul din faţă.

 

 

 

 

 

Îmi închei şireturile la adidaşi

şi unul din ele

începe să se desfacă lent, mă uit şi nu pot să-i opresc căderea

abisul lent, moartea de plastic tîrîndu-se încet pe pămîntul reavăn

umezit de ploaie

mergi

alunecă pe zăpadă, prin nisip

mergi pe balustrade subţiri

prin nămolul cleios

treci

prin zidul acesta bătut de zeci de ochi

alunecă

prin muşuroaie de furnici

fii regina lor dacă altfel nu poţi

taie pînza asta de păianjen groasă

împletitura de mărăcini, înoată în buruieni

rupe această fîşie subţire de autostradă

pe care îţi clatini braţele fără sens

aleargă pe verticală, hai, îndoaie genunchii

genunchii îndoiţi, bărbia în piept

mîinile legate pe genunchi

nu geme, nu ţine ochii închişi

dă aerul afară din piept

dă aerul am spus

hai, o rotire şi încet jos

lasă mîinile şi picioarele libere

n-ai dat aerul, dă aerul, nu te grăbi

opreşte-te, am spus

să te opreşti, trebuie să te învîrţi lin, caută loc să te aşezi

aşază-te

aici, pe locul ăsta

vom fi fericiţii odihnei pentru o jumătate de zi

desfă şireturile, nu te bucura prea mult

stai, termină cu fandoselile, am spus

 

 

 

 

 

 

Mariana Marin

Închei anul  cu  extraordinarele poezii ale Marianei Marin :

Elegie

Pe geamuri ploaia.

Înăuntru felul în care

ţi-a fost posedată conştiinţa.

Cauţi antidotul.

Te ridici cu o oarecare greutate din fotoliu

şi te aşezi la masa de scris.

Ce bine că foşnetul creionului pe hîrtie

nu poate fi ascultat,

- dai să gândeşti,

dar în secunda următoare

nu mai eşti atît de sigură.

Apeşi prin urmare mai energic cu creionul.

Aici, în spaţiul mărunt dintre pagina albă

şi răsuflarea ta întunecată,

în teritoriul cenuşiului

unde viaţa e limpede – frază latină.

Aici, unde au căzut şi s-au ridicat

atâtea imperii,

unde instanţele se nasc o dată cu acuzaţii,

aici este patria ta.

Adică locul în care gândeşti.

Limpede.

Coerent.

Intens.

Pe geamuri ploaia,

Înăuntru singurul fel

în care îţi poate fi posedată conştiinţa.

Mărăcinii şi algele

Îţi promit că n-am să iau somnifere, prietene,

până când pata asta sângerie din tâmplă

nu va învăţa să meargă singură în două picioare.

Ştiu, unora li se va părea nefiresc

ca o tânără femeie

să aleagă din atîtea ţinuturi înmiresmate

doar mărăcinii şi algele

din contemplarea evoluţiei biologicului spre social.

Dar ei sunt ceilalţi.

Nici măcar mulţi, darămite curioşi!

Sudoarea le este apărată de-un fel de mărunţiş al solzilor

de care îşi pot agăţa la nevoie liniştiţi Sinele.

Sudoarea aceasta le ţine de cald.

Mă bucur: EI POT EXISTA!

În felul acesta drumul nostru e mai drept.

E mult, mult mai drept.

Îi cuprinde.

E o parte din ei.

Dark ages

Un copil cu ochii de câine

m-a întrebat într-o zi

dacă este greu să ajungi scriitor.

Era iarnă şi totuşi ploua

pe drumul scurt dintre şcoală şi casă.

Gunoaiele tăvălite de ape

se spălau cu frenezie.

Până şi gunoaiele voiau să se spele.

Le simţeam bucuria când o băltoacă

mi-a mângâiat tălpile prin pantofii vechi.

Laptele nu venise.

Ne-am aşezat cuminţi (o, mult prea cuminţi)

la coadă dar n-am rezistat.

Era mult prea frig.

Câinii cartierului începuseră să latre,

bezna era tot mai groasă, n-aveam mănuşi,

Ţipenie-de-Om zăcea lat la intrarea în casă.

Pană-de-Curent şi el, cu Pană-de-Gaz,

prin cotloane, la bârfă.

Frig, foarte frig

frig şi gheaţă, greaţă.

Un copil orfan m-a întrebat într-o seară

pe drumul scurt dintre şcoală şi casă

dacă este greu să ajungi scriitor.

Un ochi de câine bătut

i-a răspuns unui alt ochi de câine bătut

să privească mai bine în jur

până când o să înveţe să muşte

să-şi îndrepte gâtlejul şi sufletul când

stelele-n sus,

moartea aproape.

Nora Iuga

Inima ca un pumn de boxeur

IV

se văd acoperişele lumii

în palma mea curge iordanul

urmăresc în adînc o fiinţă deosebită

toate nimicurile se asmut asupra degetului

care a uitat să arate

ai vrea să te dezvinovăţeşti

dar trece miriapodul

ai vrea să urli

dar trece miriapodul

ai vrea să fugi

dar trece miriapodul

ai vrea

-         în locul viperei albe poţi folosi

dintele unui copil –

uite arena cu sori răbdători

limba învinsului măturând cocoloaşe de hârtie

şi liniştea unui război de furnici

cum bolboroseşte apa în ţeava caloriferului

cum aştept eu un semn de la un dispărut

şi ţigara mi-aduce atâta umilinţă

de parcă aş mitui un vînzător de durere

e un tîrziu plumburiu în odaie

trupul meu trece prin normalitate

o cămilă pe străzile unui oraş

se deschid uşile

cortinele teatrelor de păpuşi

şi genunchiul urcînd

se articulează ca lemnul

şi pleoapa clipeşte sonor ca o toacă

acum ciocănitoarea în pădure

acum biletul de tramvai în palma mea

îmi simt cheia între omoplaţi

răsucindu-se

o fată roşie

se aşează lîngă o fată roşie

de ce se alipesc mereu aceleaşi culori

de parcă între ele

ar trebui să izbucnească

o molimă

şi un bărbat poate fi o meduză

sau zece cireşi înfloriţi

sau un turburător început de război

sub pielea mea trece un tren

(nevoia asta de enormitate

care-ţi înlocuieşte aventura)

piciorul meu la fel cu toate picioarele

şi mîna mea la fel cu mîna

eufrosinei cornelia a chiriachiţei şi a olgăi

dormind de mult în muzeul familiei

în bucătăria asta

nava mea clandestină

plină de bestii lihnite

care rup hălci de lume

până pun cuţitele în sertar

- am mai cîştigat un război –

pot să mă culc

un câine aleargă pe stradă

cu limba roşie ca un sigiliu

de ce nu-mi trag acum pătura peste ochi

să-mi simt răsuflarea

întorcîndu-se la mine

lacomă ca o gură străină

V

mi-am făcut unghiile

mi-am pus pantofi de lac

ei vor veni ca temnicerii

cu cana cu apă

cu graţierea cu scuzele

şi în hăţişuri inima cerboaicei

lovind ca un pumn de boxeur

pocitania în faţă

unul cu gura rotundă

unul cu gura piezişă

orizontală-n elipsă

o gură de doi sau de patru

o gură întoarsă până la demenţă

o gură de exterminare

vreau un cornet de linişte

am nevoie de urechea unui ac

sunt o cămilă

„ce faceţi cu mine şi cu bărbatul meu”

strigam pe marginea prăpastiei

dar nu se auzea decît gura lui

cu albe reţete de eroism

ha, ha, l-am păcălit

i-am dat diamantul

în schimbul fluierului

de-acum el va saluta primul

el va mulţumi totdeauna

aşteptînd la poarta sarcofagului

să-l împing în eternitate

şi aşa ne întoarcem acasă

cu mandarine şi ţigări chinezeşti

descoperim mici cuburi de gheaţă

sub capacul pianului

iar au apărut artificierii în cartier

iar a murit arpentorul

aş vrea să scriu un vers

să-mi taie mâna

o, groaznica lebădă burduşită cu pietre

în geamul de vizavi

canalul s-a umplut

mă uit în el ca-n oglindă

şi-mi vine să mor de râs

ce ciudat în acest deceniu

în această lume cu limuzine

pantofii mei rupţi

înnobilând caldarâmul

un câine aleargă pe stradă

cu limba roşie ca un sigiliu

şi piciorul meu la fel

şi mîna mea la fel

aici piciorul calcă în gol

altădată casele erau mai mari

oamenii mai frumoşi

şi pe cer apăreau semne

care anunţau o schimbare

ochii mei erau mai încăpători

şi jaguarul şi capra

se jucau în ei

fără să le pese de bariera lăsată

era întotdeauna un claxon prin preajmă

dar termitele urcau

pe oglinda retrovizoare

aici s-ar putea pune punct

ar spune prietenul meu poetul

aici piciorul calcă în gol

ca la întreruperea curentului

ca aplauzele în pauza dintre părţile unei simfonii

ieri căutam încă pasărea paradisului

mă duceam cu tata dincolo de aerodrom

să vedem aeroplanele

reclame uriaşe ne trăgeau de glezne

spre marile spectacole ale lumii

de fapt mergeam la birou

îmi despachetam intimităţile

mici suveniruri aduse din orient

de fapt eram o femeie soldat

descindeam din romanele lui kundera

aveam vocaţia sacrificiului

îmi plăcea să pierd războiul de multe ori înţelegeam

greşit unele lucruri

o confuzie poate fi mai ameţitoare decât un vals

te goleşte de tine

şi te umple cu altcineva

cum nisipul şi ceaţa se împerechează pe ţărmuri

trebuie să recunosc sunt zile când bat câmpii

când mi se pare că lucrurile se însufleţesc

şi aleargă ca norii pe şinele orizontului

pe ploaie nimic nu-i mai nou decât ploaia

şi când mă pierdeam prin periferii

mă strigam întoarce-te vino înapoi te iubesc

apoi mai era şi nenorocita asta de poezie

diferenţa de nivel dintre cer

şi gaura din perete

mi-amintesc că într-o vară

am avut deodată revelaţia

că cineva îmi scria pe creier

atât de repede că nu apucam

să citesc tot şi rândul

dispărea ca la cinematograf

şi dacă mă gândesc bine

cu dragostea era la fel

când mă visam cu un bărbat

mereu trebuia să fie ceva

să ne acopere obrazul

trenuri secrete ne poartă

spre regiunile verzi

cu legătura pe ochi

pui mâna pe culoarea câştigătoare

oare în afară de frumuseţe

câte promisiuni de fericire mai rămân disponibile?

dar sunt zile când dumnezeu

te ţine pe palme

când poţi să ai încredere

că nu vine cutremurul

când pierzi un post de corector

şi câştigi concursul de manechine

în sala de jocuri

bilele de biliard se ciocnesc

ca nişte cupe de şampanie

imprevizibile atingeri ale tacului

te împing într-o rezervaţie

unde nu se vânează

sunt făpturi înzestrate cu darul vorbirii

femei translucide şi reci ca nişte egrete

sunt superbe corcituri de rase canine

şi umblători pe apă într-un palid ritual

noapte cu ore mici

paharul cu gin răsturnat pe marginea mesei

şi muzica lui Bon Jovi

pletele lui măturând bulevardul

vei scrie mai târziu

“cosmosul e romanul lui dumnezeu”

conversaţii intrigi monologuri

o zonă rarefiată în care

constaţi că ai uitat să vorbeşti

şi în dimineţi transparente de vară

te trezeşti uneori cu imaginea ta

ca un cuvânt care-ţi tace pe buze

şi acum mortul ăsta frumos

cu care-mi împart casa

care primeşte reviste din ţări îndepărtate

şi felicitări de ziua onomastică

mortul ăsta frumos care a rămas

în intimitatea mea

culcuşul unde te ascunzi şi torci

e un răsfăţ al solitudinii

ai vrea să scrii despre copilărie

despre privilegiul de a nu şti

cum pleacă cineva fără să plece

ţi-ar trebui o pelerină cu glugă

pe care să o porţi

cu tine în servietă

şi să nu rişti nimic

ai vrea să faci o petrecere

de pildă să încerci pălării

sau să călătoreşti noaptea

într-un tramvai gol

să vezi pe geam o fată

şi un băiat dansând

soare şi carne era titlul unui poem

o confuzie o minunată definiţie a dansului

doi orbi prinzându-se de mână

în faţa muzicii

şi-apoi firave ierburi

nici nu ştiu cum mi-a venit ideea

după toate experienţele

aceste balansoare devin plăcute

există o stare a aerului

care se poate numi nostalgie

şi pentru mine provine dintr-o zonă baltică

o frică de dorinţă

singurul lucru curat înainte de bătrâneţe

văd vapoarele legănându-se grele

sub soarele incontinent

un sentiment de veşnicie

tăind deşertul coapsa unei femei adormite

recunosc

anumite privelişti

îmi deformează optica

nu-mi pot pipăi eroziunile creierului

am mai puţine certitudini

decât un ou care gândeşte

pe vremuri aveam un binoclu de câmp

măream cu el toate obiectele

şi deasupra acoperişurilor

începeau grădinile

aşa cum nisipul ajunge la sticlă

Inima ca un pumn de boxeur, ed. Vinea, 2000

Despre oameni şi oameni

Despre oameni şi oameni

M-am gîndit, văzînd reclama la Despre oameni şi melci  în timp ce aşteptam să înceapă filmul la care venisem, The Best Exotic Marigold Hotel, că are toate semnele unui film lejer care coboară spre prostesc şi hilar. Nu zic că m-am săturat de filmele astea, pentru că nu am văzut destule astfel încît să-mi pot permite să pun o etichetă şi, în general, am fost mulţumită de producţiile româneşti. Merg întotdeauna cu bucurie la un film românesc chiar dacă se mai întîmplă să plîng după bani ca la Bună! Ce faci? sau Tatăl fantomă (nu pun la socoteală scurtmetrajele, acolo jalea e mare, dar le dau pe cele mai recente, cum ar fi Orizont  sau Tabăra din Răzoare prezentate la pachet cu Chefu’, acesta din urmă  fiind chiar foarte bun, şi în situaţia asta, un fel de „urma scapă turma”).

Ei bine, m-am înşelat. Filmul lui Tudor Giurgiu ne prezintă nişte oameni, în România anului 1992, care luptă pentru păstrarea locurilor de muncă într-o fabrică care e deja falimentată şi pusă în vînzare (de regulă, ăştia sînt paşii celor puşi pe prăduieli). Directorul fabricii (Dorel Vişan) aranjează cu doi francezi, tată şi fiu, vînzarea în condiţii care să-i aducă şi lui beneficii chiar dacă asta înseamnă să lase pe drumuri 1000 de muncitori. Din fabrică vedem mai degrabă cîteva birouri şi spaţiul din curte unde se agită sindicaliştii în frunte cu Gică (Andi Vasluianu) cărora le-a trecut prin minte că ar putea salva fabrica cumpărînd-o cu banii pe care i-ar putea cîştiga vînzînd spermă la o bancă de profil. Avem cîteva imagini şi cu Michael Jackson care venise în acel an în România, un eveniment care deschide filmul fără să lase cine ştie ce efecte asupra muncitorilor – un salut, dacă pot spune aşa, la Visul lui Adalbert (Gabriel Achim), care pune în prim-plan victoria echipei Steaua cu eroul  Duckadam.

Apoi avem o secretară (Monica Bârlădeanu) care îl mănîncă pe pîine pe sindicalistul Gică, om însurat şi tată care nu se poate împotrivi farmecelor feminine, în general. Cred că talentul lui Tudor Giurgiu stă în reaşezarea unor cadre pe care le credeam cît mai „întinse” : Manuela, secretara, dă dovadă de simţire omenească deşi de la început ne este prezentată ca o poamă rară aşa cum face amor pe acoperişul fabricii şi, mai tîrziu, cum este mîngîiată de directorul prăduitor, francezul care pare îndrăgostit de ea, deşi ne aşteptăm pe parcurs să vedem cum îşi scoate monstrul prin el ghearele şi colţii, e chiar îndrăgostit, soţia lui Gică (Andreea Bibiri) care pare cicălitoare de profesie şi ţaţă  dă dovadă de un mare rafinament pînă la sfîrşitul filmului şi chiar Gică reuşeşte să-şi spargă învelişul superficial în urma unei nenorociri care îl loveşte din plin. E cea mai reuşită secvenţă a filmului, aceea cînd Gică vine acasă cu o bicicletă pentru copil, afară plouă şi cei doi soţi îşi spun în cîteva cuvinte o viaţă.

Mă aştept ca Monica Bârlădeanu să primească un premiu pentru interpretare, măcar pentru faptul că şi-a etalat toată gama de zîmbete şi expresii la concurenţă dură cu Dorel Vişan, un evantai credibil şi uşor de suportat în acest film care vrea să fie mai degrabă contemporan şi visceral decît teatral.

Poezie chiliană

Iată ce minune de carte am găsit cu poezii din 1900 :

ALFONSO ALCALDE

          (1923)

Eram născuţi unul pentru altul

În realitate eram născuţi unul pentru altul,

Niciodată nu am auzit un „da” sau un „nu”.

Mîncam amîndoi din aceeaşi farfurie.

Ea citea, eu dormeam.

Transfuzia de idei era perfectă.

Ne dam întîlnire cu rudele în fiecare duminică.

Schimbam între noi pateuri cu carne şi planuri

mărunte, foarte economice : să cumpărăm arahide,

să citim o revistă, să călătorim cu trenul.

N-ai de ce să-ţi complici existenţa.

Acesta era sloganul preferat.

Întotdeauna vorbeam între noi:

-         Bună ziua. Cum vă simţiţi?

-         Noapte bună. Mulţumesc bine. Şi familia?

-         Bine şi ea. A dumneavoastră?

Dar vom îmbătrîni împreună. De asta

Nu mă-ndoiesc. Ceilalţi au infernul lor.

Apropie-te, fiindcă mi-e frig. Acestea

sînt ispitele care ucid. Te cunosc

din amintire. Mă cunoşti din amintire.

Timpul se schimbă. Altădată ploua mai mult.

Ne plăcea să ne plouă. Eram tineri. Citeşte-mi,

te rog, starea vremii : nordul însorit...

Noapte bună, iubito. Întoarce ceasul. Ai închis

toate uşile în afară de una? Mîine,

Mîine va fi o altă zi.

Mîine...

RAUL  RIVERA

        (1926)

Doamnele Perez, Sandoval, González,

femei maestoase

care cresc cîte zece copii

şi vînd pateuri în fiecare duminică.

Femeile din satele mai mici,

din Pinto, din Turquia,

din Rarinco şi Pua.

Femeile din cartierele mărginaşe

şi din pieţele de legume,

cele care înaintează surîzînd

prin mulţime

cu coşurile pline de pere,

de coriandru şi de roşii.

Cele care nu pot trăi fără supa aburindă

şi borşul pescăresc.

Doamnele Torres, Alvarez, Rodriguez,

cele ce-şi duc copiii la şcoală

şi împletesc pantofiori

pentru păpuşile fiicelor lor,

în Rengo, în Quilicura,

în Salamanca.

Stăpîne peste spălatul rufelor

şi peste grădini,

soţii de meşteri tîmplari

sau văduve de sergenţi dispăruţi.

Femeie chiliană, dumneata, cea care lupţi

împotriva beţiilor bărbatului

şi pui pe masă

pepenele mustind a vară,

dumneavoastră, cele ce-i învăţaţi

pe copii să nu mintă nicicînd,

dumneavoastră, cele ce vă ocupaţi

de tîrguielile casei, de sărbători,

de înmormîntări şi nu uitaţi

să petreceţi frumos şi să dansaţi.

Astfel v-am cunoscut,

pregătind rachiul în Villa Alegre,

vîslind pe apele din Chiloé,

încălzind clătite în Natales,

la flacăra unei lumînări.

Cu o demnitate atît de limpede,

cu principii morale atît de exacte,

atît de sigure şi binevoitoare,

încît sărăcia nu-i decît

un fum care se duce,

mîini aspre

şi un şorţ pătat de tristeţe.

Şi poate părul alb

şi cîte o încreţitură pe frunte

pentru moartea fiecărei rude.

N-are importanţă,

inima voastră este hotărîtă şi bună,

supravieţuind durerii

şi necazurilor fiecărei zile.

În ciuda supărărilor şi a lipsurilor

nu vă lipseşte credinţa

în munca voastră,

nici rufele în albie.

Doamnă,

de multe ori, văzîndu-vă,

m-am întrebat cine

vă recunoaşte truda şi chinul,

demnitatea,

puterea şi cumpătarea

cu care hrăniţi

această ţară

aspră şi lungă,

în formă de copil?

NICANOR  PARRA

        (1914)

Chile

Îţi vine să rîzi cînd vezi ţărani îngînduraţi,

frecîndu-şi fruntea prin Santiago de Chile,

plecînd şi venind pe străzile din centru

sau pe cele din împrejurimi,

preocupaţi-livizi-morţi de spaimă,

din motive de ordin politic,

din motive de ordin sexual,

din motive de ordin religios,

nesocotind existenţa oraşului

şi a locuitorilor lui :

chiar dacă e demonstrat că locuitorii lui

nu s-au născut încă

şi nu se vor naşte înainte de a muri,

iar Santiago de Chile e un deşert.

Credem că sîntem o ţară

şi adevăru-i că sîntem doar peisaj.

WALDO ROJAS

           (1943)

Antonius Block juca şah cu Moartea lîngă mare,

pe nisipul presărat cu nebuni şi cai învinşi.

Între timp, Juan, scutierul lui, socotea pe degete

           jocurile, fără să ştie

că de fapt socotea peregrinii

           unei caravane ciudate.

(Mă socotea şi pe mine, chiar

dacă nu-mi place şahul

decît foarte rar

             şi sînt în stare să pierd

             în mod jalnic nu joc.

             Să beau după aceea cu învingătorul

o sticlă întreagă fără să simt.)

Dar Antonius Block era fără îndoială un mare jucător,

chiar dacă a pierdut ultimul său joc cu viaţa.

Antonius Block, întors din Cruciade, n-a vrut să ştie

că lui Dumnezeu nu i-ar fi plăcut şahul,

dacă ar fi existat cu adevărat vreodată.

Spre fericirea lui, toată povestea asta

se petrecea într-o sală de cinematograf.

O lume în miniatură pe o pînză de trei metri pătraţi.

Celelalte personaje au plătit consecinţele

       cînd s-a terminat filmul.

Ar fi bine să susţinem că acum şahul e ceva

           depăşit, o modă apusă,

în ciuda obiceiului pentru simbol,

pentru pătratele albe şi negre,

niciodată conciliabile, în care

          viaţa luptă prin lovituri de coadă.

BRAULIO ARENAS

           (1913)

Piaţă de provincie

Piaţa nu era decît această fată

care străbătea piaţa pe bicicletă, aproape nebună,

nu era decît acest popor de vrăbii al căror rege e pîinea,

cu visuri ce pluteau în jurul statuii

unui politician al cărui nume rămîne uitat.

Nu era decît această zi dinaintea vremii, întunecată,

această scrîşnire împotriva frigului şi sărăciei,

această plăcere grăbită de a se regăsi fiecare pe sine însuşi,

plimbîndu-se prin piaţă în sus şi în jos,

ca o vrabie neştiutoare mestecînd pîinea lumii.

ARMANDO URIBE ARCE

          (1933)

Mă aşez la masă şi închid ochii să nu-mi văd surorile

ele închid ochii să nu mă vadă pe mine

şi mîncăm, vorbim tare, ne certăm, sîntem ironici,

cu ochii închişi şi veştejiţi.

Intră slujnica aducînd castronul cu roşii

şi nu sînt amare,

uleiul nu s-a schimbat în măsline,

nici supa nu a murit de ruşine.

E o linişte desăvîrşită, o imensă linişte

străpunsă uneori de cîte un rîs sarcastic,

de cîte un strigăt de furie sau de foame,

ori de un mîrîit de mare plăcere.

Stăm aşa pînă cînd totul se sfîrşeşte,

pînă cînd s-a terminat şi cu „ultima cină”,

cînd poţi să-ţi laşi sufletul şi să alergi

să-ţi cauţi trupul, bineînţeles, dacă există.

Antologia poeziei chiliene, editura Univers, 1980

Angela Marinescu

BLUES

 

     I

Poate că niciodată nu voi mai atinge acest prag

al unei tensiuni nu atît rele şi nici bune

cît plină de o dulce amintire, de o blîndeţe egală

cu cea mai de neimaginat cruzime pe care o minte omenească

şi mai ales femeiască o poate trăi

poate că plimbările mele lungi, sub auspiciile unei boli

de un romantism, nu desuet, cît devastator, ar fi putut să provoace

în jur, adică nu numai în creierii măcinaţi de vîrstă, cît şi

în inimă, ficat, intestine şi sînge

mai degrabă melancolie, un spirit de castă al celor bolnavi de plămîni

o exacerbată durere răsfrîntă într-un erotism profund,

un aristocratism, o lipsă de preocupare permanentă,

o fugă de răspundere şi de aplecare către aproapele tău,

dar eu şi cu tine, tu, care eşti mai bolnav decît mine

căci sufletul ţi se rupe în fiecare zi de o mînă

parşivă şi lungă

ne aruncam în toate nimicurile

voiam glorie şi apoi ne prăbuşeam în anonimat

ne certam pentru bani şi apoi

ne separam către seară, epuizaţi de efort, de luptă

şi rătăceam

BLUES

A venit toamna cu paşi de animal sălbatic şi mă plimb

direct pe cer cu capul în jos. sunt străină, sunt la o

vîrstă cînd vîrsta nu mai reprezintă nimic decît un

sentiment al ratării fără margini.

şi totuşi, cînd apare un Critic al Literaturii Noastre Postmoderne,

devin Atentă ca şi în preajma morţii.

Criticul se află pe post de conducător de ţară, de şef de

Partid, de Secretar General de Redacţie, de Peşte ce are

în subordine un harem de poeţi travestiţi în cocote de rasă.

scriu toţi cu degetele înmuiate în carne proaspătă de viţel

şi se şterg de sudoare cu paginile pe care stau, stingherite,

cîteva versuri moderniste ce se holbează, oarbe.

eu sunt anonimul care vrea să semneze înaintea iernii,

cum a trecut el pe drumul palid al vieţii. Sunt anonimul

cutremurat de toamnă, sunt anonimul ce scrie aceste rînduri

uşoare, vreau să arunc cu pietre, să mă uit la vitrina cu aur,

să scriu despre mine nu despre alţii, să mă mîntui în faţa

familiei mele.

sunt anonimul cu haine de călugăriţă, care se ceartă cu Dumnezeu,

îngenunchiat, pe una din străzile cenuşii ale oraşelor lumii.

BLUES

Cum aş putea numi ceea ce ai făcut decît ca pe o distanţă

înrămată cu margini negre, perfect delimitată de jur împrejur

pe care noi ne căţăram cînd veseli, cînd depresivi, aproape de

nebunie şi sinucidere.

noi nu eram realizaţi social şi nici pe un alt plan, mai aproape

de scris decît de instincte, ne făceam iluzii uneori, justificate

de valoarea stilului nostru, dar repede se pierdeau, ca aburul

în aerul rece al dimineţii.

nimeni nu credea că ceea ce am scris ar fi avut şi un rol,

în carne şi oase, printre atîtea pagini îngălbenite de vreme.

sufeream în tăcere, dar de multe ori izbucneam, strigătele mele

erau în afara vreunei confesiuni, ţi-aminteşti, tu spuneai

că nu suporţi decît confesiunile orbitoare, strigam pur şi simplu,

şi cum să aibă valoare un delir ce nu mai ţine cont de reguli şi legi

inumane, cînd lumea din jur era toată o mare stradă sofisticată

ce îşi povestea prin ganguri poveştile ei stranii, durerile de neocolit,

complexele de superioritate sau de inferioritate ale masculilor

pe cît de preţioşi pe atît de greu de suportat.

să fie masculul un reper moral, artistic, social ? iar tu, deşi eşti

un mascul autentic, refuzi să suporţi durerea de a nu fi preţuit.

fabulezi şi te pedepseşti cu măsură. cu mine erai meschin.

iar eu ştiam că nimic nu mă va apropia mai mult de pagina scrisă.

măsura măsurii? decît exact ceea ce era în afara ei, suferinţa din care

se naşte dorinţa de a scrie, de a te mutila atunci cînd scrii, de a te

lovi sub centură,

atunci cînd năvăleşte forţa.

Din volumul BLUES, Albatros, 1997