Mariana Marin

Închei anul  cu  extraordinarele poezii ale Marianei Marin :

Elegie

Pe geamuri ploaia.

Înăuntru felul în care

ţi-a fost posedată conştiinţa.

Cauţi antidotul.

Te ridici cu o oarecare greutate din fotoliu

şi te aşezi la masa de scris.

Ce bine că foşnetul creionului pe hîrtie

nu poate fi ascultat,

- dai să gândeşti,

dar în secunda următoare

nu mai eşti atît de sigură.

Apeşi prin urmare mai energic cu creionul.

Aici, în spaţiul mărunt dintre pagina albă

şi răsuflarea ta întunecată,

în teritoriul cenuşiului

unde viaţa e limpede – frază latină.

Aici, unde au căzut şi s-au ridicat

atâtea imperii,

unde instanţele se nasc o dată cu acuzaţii,

aici este patria ta.

Adică locul în care gândeşti.

Limpede.

Coerent.

Intens.

Pe geamuri ploaia,

Înăuntru singurul fel

în care îţi poate fi posedată conştiinţa.

Mărăcinii şi algele

Îţi promit că n-am să iau somnifere, prietene,

până când pata asta sângerie din tâmplă

nu va învăţa să meargă singură în două picioare.

Ştiu, unora li se va părea nefiresc

ca o tânără femeie

să aleagă din atîtea ţinuturi înmiresmate

doar mărăcinii şi algele

din contemplarea evoluţiei biologicului spre social.

Dar ei sunt ceilalţi.

Nici măcar mulţi, darămite curioşi!

Sudoarea le este apărată de-un fel de mărunţiş al solzilor

de care îşi pot agăţa la nevoie liniştiţi Sinele.

Sudoarea aceasta le ţine de cald.

Mă bucur: EI POT EXISTA!

În felul acesta drumul nostru e mai drept.

E mult, mult mai drept.

Îi cuprinde.

E o parte din ei.

Dark ages

Un copil cu ochii de câine

m-a întrebat într-o zi

dacă este greu să ajungi scriitor.

Era iarnă şi totuşi ploua

pe drumul scurt dintre şcoală şi casă.

Gunoaiele tăvălite de ape

se spălau cu frenezie.

Până şi gunoaiele voiau să se spele.

Le simţeam bucuria când o băltoacă

mi-a mângâiat tălpile prin pantofii vechi.

Laptele nu venise.

Ne-am aşezat cuminţi (o, mult prea cuminţi)

la coadă dar n-am rezistat.

Era mult prea frig.

Câinii cartierului începuseră să latre,

bezna era tot mai groasă, n-aveam mănuşi,

Ţipenie-de-Om zăcea lat la intrarea în casă.

Pană-de-Curent şi el, cu Pană-de-Gaz,

prin cotloane, la bârfă.

Frig, foarte frig

frig şi gheaţă, greaţă.

Un copil orfan m-a întrebat într-o seară

pe drumul scurt dintre şcoală şi casă

dacă este greu să ajungi scriitor.

Un ochi de câine bătut

i-a răspuns unui alt ochi de câine bătut

să privească mai bine în jur

până când o să înveţe să muşte

să-şi îndrepte gâtlejul şi sufletul când

stelele-n sus,

moartea aproape.

Nora Iuga

Inima ca un pumn de boxeur

IV

se văd acoperişele lumii

în palma mea curge iordanul

urmăresc în adînc o fiinţă deosebită

toate nimicurile se asmut asupra degetului

care a uitat să arate

ai vrea să te dezvinovăţeşti

dar trece miriapodul

ai vrea să urli

dar trece miriapodul

ai vrea să fugi

dar trece miriapodul

ai vrea

-         în locul viperei albe poţi folosi

dintele unui copil –

uite arena cu sori răbdători

limba învinsului măturând cocoloaşe de hârtie

şi liniştea unui război de furnici

cum bolboroseşte apa în ţeava caloriferului

cum aştept eu un semn de la un dispărut

şi ţigara mi-aduce atâta umilinţă

de parcă aş mitui un vînzător de durere

e un tîrziu plumburiu în odaie

trupul meu trece prin normalitate

o cămilă pe străzile unui oraş

se deschid uşile

cortinele teatrelor de păpuşi

şi genunchiul urcînd

se articulează ca lemnul

şi pleoapa clipeşte sonor ca o toacă

acum ciocănitoarea în pădure

acum biletul de tramvai în palma mea

îmi simt cheia între omoplaţi

răsucindu-se

o fată roşie

se aşează lîngă o fată roşie

de ce se alipesc mereu aceleaşi culori

de parcă între ele

ar trebui să izbucnească

o molimă

şi un bărbat poate fi o meduză

sau zece cireşi înfloriţi

sau un turburător început de război

sub pielea mea trece un tren

(nevoia asta de enormitate

care-ţi înlocuieşte aventura)

piciorul meu la fel cu toate picioarele

şi mîna mea la fel cu mîna

eufrosinei cornelia a chiriachiţei şi a olgăi

dormind de mult în muzeul familiei

în bucătăria asta

nava mea clandestină

plină de bestii lihnite

care rup hălci de lume

până pun cuţitele în sertar

- am mai cîştigat un război –

pot să mă culc

un câine aleargă pe stradă

cu limba roşie ca un sigiliu

de ce nu-mi trag acum pătura peste ochi

să-mi simt răsuflarea

întorcîndu-se la mine

lacomă ca o gură străină

V

mi-am făcut unghiile

mi-am pus pantofi de lac

ei vor veni ca temnicerii

cu cana cu apă

cu graţierea cu scuzele

şi în hăţişuri inima cerboaicei

lovind ca un pumn de boxeur

pocitania în faţă

unul cu gura rotundă

unul cu gura piezişă

orizontală-n elipsă

o gură de doi sau de patru

o gură întoarsă până la demenţă

o gură de exterminare

vreau un cornet de linişte

am nevoie de urechea unui ac

sunt o cămilă

„ce faceţi cu mine şi cu bărbatul meu”

strigam pe marginea prăpastiei

dar nu se auzea decît gura lui

cu albe reţete de eroism

ha, ha, l-am păcălit

i-am dat diamantul

în schimbul fluierului

de-acum el va saluta primul

el va mulţumi totdeauna

aşteptînd la poarta sarcofagului

să-l împing în eternitate

şi aşa ne întoarcem acasă

cu mandarine şi ţigări chinezeşti

descoperim mici cuburi de gheaţă

sub capacul pianului

iar au apărut artificierii în cartier

iar a murit arpentorul

aş vrea să scriu un vers

să-mi taie mâna

o, groaznica lebădă burduşită cu pietre

în geamul de vizavi

canalul s-a umplut

mă uit în el ca-n oglindă

şi-mi vine să mor de râs

ce ciudat în acest deceniu

în această lume cu limuzine

pantofii mei rupţi

înnobilând caldarâmul

un câine aleargă pe stradă

cu limba roşie ca un sigiliu

şi piciorul meu la fel

şi mîna mea la fel

aici piciorul calcă în gol

altădată casele erau mai mari

oamenii mai frumoşi

şi pe cer apăreau semne

care anunţau o schimbare

ochii mei erau mai încăpători

şi jaguarul şi capra

se jucau în ei

fără să le pese de bariera lăsată

era întotdeauna un claxon prin preajmă

dar termitele urcau

pe oglinda retrovizoare

aici s-ar putea pune punct

ar spune prietenul meu poetul

aici piciorul calcă în gol

ca la întreruperea curentului

ca aplauzele în pauza dintre părţile unei simfonii

ieri căutam încă pasărea paradisului

mă duceam cu tata dincolo de aerodrom

să vedem aeroplanele

reclame uriaşe ne trăgeau de glezne

spre marile spectacole ale lumii

de fapt mergeam la birou

îmi despachetam intimităţile

mici suveniruri aduse din orient

de fapt eram o femeie soldat

descindeam din romanele lui kundera

aveam vocaţia sacrificiului

îmi plăcea să pierd războiul de multe ori înţelegeam

greşit unele lucruri

o confuzie poate fi mai ameţitoare decât un vals

te goleşte de tine

şi te umple cu altcineva

cum nisipul şi ceaţa se împerechează pe ţărmuri

trebuie să recunosc sunt zile când bat câmpii

când mi se pare că lucrurile se însufleţesc

şi aleargă ca norii pe şinele orizontului

pe ploaie nimic nu-i mai nou decât ploaia

şi când mă pierdeam prin periferii

mă strigam întoarce-te vino înapoi te iubesc

apoi mai era şi nenorocita asta de poezie

diferenţa de nivel dintre cer

şi gaura din perete

mi-amintesc că într-o vară

am avut deodată revelaţia

că cineva îmi scria pe creier

atât de repede că nu apucam

să citesc tot şi rândul

dispărea ca la cinematograf

şi dacă mă gândesc bine

cu dragostea era la fel

când mă visam cu un bărbat

mereu trebuia să fie ceva

să ne acopere obrazul

trenuri secrete ne poartă

spre regiunile verzi

cu legătura pe ochi

pui mâna pe culoarea câştigătoare

oare în afară de frumuseţe

câte promisiuni de fericire mai rămân disponibile?

dar sunt zile când dumnezeu

te ţine pe palme

când poţi să ai încredere

că nu vine cutremurul

când pierzi un post de corector

şi câştigi concursul de manechine

în sala de jocuri

bilele de biliard se ciocnesc

ca nişte cupe de şampanie

imprevizibile atingeri ale tacului

te împing într-o rezervaţie

unde nu se vânează

sunt făpturi înzestrate cu darul vorbirii

femei translucide şi reci ca nişte egrete

sunt superbe corcituri de rase canine

şi umblători pe apă într-un palid ritual

noapte cu ore mici

paharul cu gin răsturnat pe marginea mesei

şi muzica lui Bon Jovi

pletele lui măturând bulevardul

vei scrie mai târziu

“cosmosul e romanul lui dumnezeu”

conversaţii intrigi monologuri

o zonă rarefiată în care

constaţi că ai uitat să vorbeşti

şi în dimineţi transparente de vară

te trezeşti uneori cu imaginea ta

ca un cuvânt care-ţi tace pe buze

şi acum mortul ăsta frumos

cu care-mi împart casa

care primeşte reviste din ţări îndepărtate

şi felicitări de ziua onomastică

mortul ăsta frumos care a rămas

în intimitatea mea

culcuşul unde te ascunzi şi torci

e un răsfăţ al solitudinii

ai vrea să scrii despre copilărie

despre privilegiul de a nu şti

cum pleacă cineva fără să plece

ţi-ar trebui o pelerină cu glugă

pe care să o porţi

cu tine în servietă

şi să nu rişti nimic

ai vrea să faci o petrecere

de pildă să încerci pălării

sau să călătoreşti noaptea

într-un tramvai gol

să vezi pe geam o fată

şi un băiat dansând

soare şi carne era titlul unui poem

o confuzie o minunată definiţie a dansului

doi orbi prinzându-se de mână

în faţa muzicii

şi-apoi firave ierburi

nici nu ştiu cum mi-a venit ideea

după toate experienţele

aceste balansoare devin plăcute

există o stare a aerului

care se poate numi nostalgie

şi pentru mine provine dintr-o zonă baltică

o frică de dorinţă

singurul lucru curat înainte de bătrâneţe

văd vapoarele legănându-se grele

sub soarele incontinent

un sentiment de veşnicie

tăind deşertul coapsa unei femei adormite

recunosc

anumite privelişti

îmi deformează optica

nu-mi pot pipăi eroziunile creierului

am mai puţine certitudini

decât un ou care gândeşte

pe vremuri aveam un binoclu de câmp

măream cu el toate obiectele

şi deasupra acoperişurilor

începeau grădinile

aşa cum nisipul ajunge la sticlă

Inima ca un pumn de boxeur, ed. Vinea, 2000

Despre oameni şi oameni

Despre oameni şi oameni

M-am gîndit, văzînd reclama la Despre oameni şi melci  în timp ce aşteptam să înceapă filmul la care venisem, The Best Exotic Marigold Hotel, că are toate semnele unui film lejer care coboară spre prostesc şi hilar. Nu zic că m-am săturat de filmele astea, pentru că nu am văzut destule astfel încît să-mi pot permite să pun o etichetă şi, în general, am fost mulţumită de producţiile româneşti. Merg întotdeauna cu bucurie la un film românesc chiar dacă se mai întîmplă să plîng după bani ca la Bună! Ce faci? sau Tatăl fantomă (nu pun la socoteală scurtmetrajele, acolo jalea e mare, dar le dau pe cele mai recente, cum ar fi Orizont  sau Tabăra din Răzoare prezentate la pachet cu Chefu’, acesta din urmă  fiind chiar foarte bun, şi în situaţia asta, un fel de „urma scapă turma”).

Ei bine, m-am înşelat. Filmul lui Tudor Giurgiu ne prezintă nişte oameni, în România anului 1992, care luptă pentru păstrarea locurilor de muncă într-o fabrică care e deja falimentată şi pusă în vînzare (de regulă, ăştia sînt paşii celor puşi pe prăduieli). Directorul fabricii (Dorel Vişan) aranjează cu doi francezi, tată şi fiu, vînzarea în condiţii care să-i aducă şi lui beneficii chiar dacă asta înseamnă să lase pe drumuri 1000 de muncitori. Din fabrică vedem mai degrabă cîteva birouri şi spaţiul din curte unde se agită sindicaliştii în frunte cu Gică (Andi Vasluianu) cărora le-a trecut prin minte că ar putea salva fabrica cumpărînd-o cu banii pe care i-ar putea cîştiga vînzînd spermă la o bancă de profil. Avem cîteva imagini şi cu Michael Jackson care venise în acel an în România, un eveniment care deschide filmul fără să lase cine ştie ce efecte asupra muncitorilor – un salut, dacă pot spune aşa, la Visul lui Adalbert (Gabriel Achim), care pune în prim-plan victoria echipei Steaua cu eroul  Duckadam.

Apoi avem o secretară (Monica Bârlădeanu) care îl mănîncă pe pîine pe sindicalistul Gică, om însurat şi tată care nu se poate împotrivi farmecelor feminine, în general. Cred că talentul lui Tudor Giurgiu stă în reaşezarea unor cadre pe care le credeam cît mai „întinse” : Manuela, secretara, dă dovadă de simţire omenească deşi de la început ne este prezentată ca o poamă rară aşa cum face amor pe acoperişul fabricii şi, mai tîrziu, cum este mîngîiată de directorul prăduitor, francezul care pare îndrăgostit de ea, deşi ne aşteptăm pe parcurs să vedem cum îşi scoate monstrul prin el ghearele şi colţii, e chiar îndrăgostit, soţia lui Gică (Andreea Bibiri) care pare cicălitoare de profesie şi ţaţă  dă dovadă de un mare rafinament pînă la sfîrşitul filmului şi chiar Gică reuşeşte să-şi spargă învelişul superficial în urma unei nenorociri care îl loveşte din plin. E cea mai reuşită secvenţă a filmului, aceea cînd Gică vine acasă cu o bicicletă pentru copil, afară plouă şi cei doi soţi îşi spun în cîteva cuvinte o viaţă.

Mă aştept ca Monica Bârlădeanu să primească un premiu pentru interpretare, măcar pentru faptul că şi-a etalat toată gama de zîmbete şi expresii la concurenţă dură cu Dorel Vişan, un evantai credibil şi uşor de suportat în acest film care vrea să fie mai degrabă contemporan şi visceral decît teatral.

Poezie chiliană

Iată ce minune de carte am găsit cu poezii din 1900 :

ALFONSO ALCALDE

          (1923)

Eram născuţi unul pentru altul

În realitate eram născuţi unul pentru altul,

Niciodată nu am auzit un „da” sau un „nu”.

Mîncam amîndoi din aceeaşi farfurie.

Ea citea, eu dormeam.

Transfuzia de idei era perfectă.

Ne dam întîlnire cu rudele în fiecare duminică.

Schimbam între noi pateuri cu carne şi planuri

mărunte, foarte economice : să cumpărăm arahide,

să citim o revistă, să călătorim cu trenul.

N-ai de ce să-ţi complici existenţa.

Acesta era sloganul preferat.

Întotdeauna vorbeam între noi:

-         Bună ziua. Cum vă simţiţi?

-         Noapte bună. Mulţumesc bine. Şi familia?

-         Bine şi ea. A dumneavoastră?

Dar vom îmbătrîni împreună. De asta

Nu mă-ndoiesc. Ceilalţi au infernul lor.

Apropie-te, fiindcă mi-e frig. Acestea

sînt ispitele care ucid. Te cunosc

din amintire. Mă cunoşti din amintire.

Timpul se schimbă. Altădată ploua mai mult.

Ne plăcea să ne plouă. Eram tineri. Citeşte-mi,

te rog, starea vremii : nordul însorit...

Noapte bună, iubito. Întoarce ceasul. Ai închis

toate uşile în afară de una? Mîine,

Mîine va fi o altă zi.

Mîine...

RAUL  RIVERA

        (1926)

Doamnele Perez, Sandoval, González,

femei maestoase

care cresc cîte zece copii

şi vînd pateuri în fiecare duminică.

Femeile din satele mai mici,

din Pinto, din Turquia,

din Rarinco şi Pua.

Femeile din cartierele mărginaşe

şi din pieţele de legume,

cele care înaintează surîzînd

prin mulţime

cu coşurile pline de pere,

de coriandru şi de roşii.

Cele care nu pot trăi fără supa aburindă

şi borşul pescăresc.

Doamnele Torres, Alvarez, Rodriguez,

cele ce-şi duc copiii la şcoală

şi împletesc pantofiori

pentru păpuşile fiicelor lor,

în Rengo, în Quilicura,

în Salamanca.

Stăpîne peste spălatul rufelor

şi peste grădini,

soţii de meşteri tîmplari

sau văduve de sergenţi dispăruţi.

Femeie chiliană, dumneata, cea care lupţi

împotriva beţiilor bărbatului

şi pui pe masă

pepenele mustind a vară,

dumneavoastră, cele ce-i învăţaţi

pe copii să nu mintă nicicînd,

dumneavoastră, cele ce vă ocupaţi

de tîrguielile casei, de sărbători,

de înmormîntări şi nu uitaţi

să petreceţi frumos şi să dansaţi.

Astfel v-am cunoscut,

pregătind rachiul în Villa Alegre,

vîslind pe apele din Chiloé,

încălzind clătite în Natales,

la flacăra unei lumînări.

Cu o demnitate atît de limpede,

cu principii morale atît de exacte,

atît de sigure şi binevoitoare,

încît sărăcia nu-i decît

un fum care se duce,

mîini aspre

şi un şorţ pătat de tristeţe.

Şi poate părul alb

şi cîte o încreţitură pe frunte

pentru moartea fiecărei rude.

N-are importanţă,

inima voastră este hotărîtă şi bună,

supravieţuind durerii

şi necazurilor fiecărei zile.

În ciuda supărărilor şi a lipsurilor

nu vă lipseşte credinţa

în munca voastră,

nici rufele în albie.

Doamnă,

de multe ori, văzîndu-vă,

m-am întrebat cine

vă recunoaşte truda şi chinul,

demnitatea,

puterea şi cumpătarea

cu care hrăniţi

această ţară

aspră şi lungă,

în formă de copil?

NICANOR  PARRA

        (1914)

Chile

Îţi vine să rîzi cînd vezi ţărani îngînduraţi,

frecîndu-şi fruntea prin Santiago de Chile,

plecînd şi venind pe străzile din centru

sau pe cele din împrejurimi,

preocupaţi-livizi-morţi de spaimă,

din motive de ordin politic,

din motive de ordin sexual,

din motive de ordin religios,

nesocotind existenţa oraşului

şi a locuitorilor lui :

chiar dacă e demonstrat că locuitorii lui

nu s-au născut încă

şi nu se vor naşte înainte de a muri,

iar Santiago de Chile e un deşert.

Credem că sîntem o ţară

şi adevăru-i că sîntem doar peisaj.

WALDO ROJAS

           (1943)

Antonius Block juca şah cu Moartea lîngă mare,

pe nisipul presărat cu nebuni şi cai învinşi.

Între timp, Juan, scutierul lui, socotea pe degete

           jocurile, fără să ştie

că de fapt socotea peregrinii

           unei caravane ciudate.

(Mă socotea şi pe mine, chiar

dacă nu-mi place şahul

decît foarte rar

             şi sînt în stare să pierd

             în mod jalnic nu joc.

             Să beau după aceea cu învingătorul

o sticlă întreagă fără să simt.)

Dar Antonius Block era fără îndoială un mare jucător,

chiar dacă a pierdut ultimul său joc cu viaţa.

Antonius Block, întors din Cruciade, n-a vrut să ştie

că lui Dumnezeu nu i-ar fi plăcut şahul,

dacă ar fi existat cu adevărat vreodată.

Spre fericirea lui, toată povestea asta

se petrecea într-o sală de cinematograf.

O lume în miniatură pe o pînză de trei metri pătraţi.

Celelalte personaje au plătit consecinţele

       cînd s-a terminat filmul.

Ar fi bine să susţinem că acum şahul e ceva

           depăşit, o modă apusă,

în ciuda obiceiului pentru simbol,

pentru pătratele albe şi negre,

niciodată conciliabile, în care

          viaţa luptă prin lovituri de coadă.

BRAULIO ARENAS

           (1913)

Piaţă de provincie

Piaţa nu era decît această fată

care străbătea piaţa pe bicicletă, aproape nebună,

nu era decît acest popor de vrăbii al căror rege e pîinea,

cu visuri ce pluteau în jurul statuii

unui politician al cărui nume rămîne uitat.

Nu era decît această zi dinaintea vremii, întunecată,

această scrîşnire împotriva frigului şi sărăciei,

această plăcere grăbită de a se regăsi fiecare pe sine însuşi,

plimbîndu-se prin piaţă în sus şi în jos,

ca o vrabie neştiutoare mestecînd pîinea lumii.

ARMANDO URIBE ARCE

          (1933)

Mă aşez la masă şi închid ochii să nu-mi văd surorile

ele închid ochii să nu mă vadă pe mine

şi mîncăm, vorbim tare, ne certăm, sîntem ironici,

cu ochii închişi şi veştejiţi.

Intră slujnica aducînd castronul cu roşii

şi nu sînt amare,

uleiul nu s-a schimbat în măsline,

nici supa nu a murit de ruşine.

E o linişte desăvîrşită, o imensă linişte

străpunsă uneori de cîte un rîs sarcastic,

de cîte un strigăt de furie sau de foame,

ori de un mîrîit de mare plăcere.

Stăm aşa pînă cînd totul se sfîrşeşte,

pînă cînd s-a terminat şi cu „ultima cină”,

cînd poţi să-ţi laşi sufletul şi să alergi

să-ţi cauţi trupul, bineînţeles, dacă există.

Antologia poeziei chiliene, editura Univers, 1980

Angela Marinescu

BLUES

 

     I

Poate că niciodată nu voi mai atinge acest prag

al unei tensiuni nu atît rele şi nici bune

cît plină de o dulce amintire, de o blîndeţe egală

cu cea mai de neimaginat cruzime pe care o minte omenească

şi mai ales femeiască o poate trăi

poate că plimbările mele lungi, sub auspiciile unei boli

de un romantism, nu desuet, cît devastator, ar fi putut să provoace

în jur, adică nu numai în creierii măcinaţi de vîrstă, cît şi

în inimă, ficat, intestine şi sînge

mai degrabă melancolie, un spirit de castă al celor bolnavi de plămîni

o exacerbată durere răsfrîntă într-un erotism profund,

un aristocratism, o lipsă de preocupare permanentă,

o fugă de răspundere şi de aplecare către aproapele tău,

dar eu şi cu tine, tu, care eşti mai bolnav decît mine

căci sufletul ţi se rupe în fiecare zi de o mînă

parşivă şi lungă

ne aruncam în toate nimicurile

voiam glorie şi apoi ne prăbuşeam în anonimat

ne certam pentru bani şi apoi

ne separam către seară, epuizaţi de efort, de luptă

şi rătăceam

BLUES

A venit toamna cu paşi de animal sălbatic şi mă plimb

direct pe cer cu capul în jos. sunt străină, sunt la o

vîrstă cînd vîrsta nu mai reprezintă nimic decît un

sentiment al ratării fără margini.

şi totuşi, cînd apare un Critic al Literaturii Noastre Postmoderne,

devin Atentă ca şi în preajma morţii.

Criticul se află pe post de conducător de ţară, de şef de

Partid, de Secretar General de Redacţie, de Peşte ce are

în subordine un harem de poeţi travestiţi în cocote de rasă.

scriu toţi cu degetele înmuiate în carne proaspătă de viţel

şi se şterg de sudoare cu paginile pe care stau, stingherite,

cîteva versuri moderniste ce se holbează, oarbe.

eu sunt anonimul care vrea să semneze înaintea iernii,

cum a trecut el pe drumul palid al vieţii. Sunt anonimul

cutremurat de toamnă, sunt anonimul ce scrie aceste rînduri

uşoare, vreau să arunc cu pietre, să mă uit la vitrina cu aur,

să scriu despre mine nu despre alţii, să mă mîntui în faţa

familiei mele.

sunt anonimul cu haine de călugăriţă, care se ceartă cu Dumnezeu,

îngenunchiat, pe una din străzile cenuşii ale oraşelor lumii.

BLUES

Cum aş putea numi ceea ce ai făcut decît ca pe o distanţă

înrămată cu margini negre, perfect delimitată de jur împrejur

pe care noi ne căţăram cînd veseli, cînd depresivi, aproape de

nebunie şi sinucidere.

noi nu eram realizaţi social şi nici pe un alt plan, mai aproape

de scris decît de instincte, ne făceam iluzii uneori, justificate

de valoarea stilului nostru, dar repede se pierdeau, ca aburul

în aerul rece al dimineţii.

nimeni nu credea că ceea ce am scris ar fi avut şi un rol,

în carne şi oase, printre atîtea pagini îngălbenite de vreme.

sufeream în tăcere, dar de multe ori izbucneam, strigătele mele

erau în afara vreunei confesiuni, ţi-aminteşti, tu spuneai

că nu suporţi decît confesiunile orbitoare, strigam pur şi simplu,

şi cum să aibă valoare un delir ce nu mai ţine cont de reguli şi legi

inumane, cînd lumea din jur era toată o mare stradă sofisticată

ce îşi povestea prin ganguri poveştile ei stranii, durerile de neocolit,

complexele de superioritate sau de inferioritate ale masculilor

pe cît de preţioşi pe atît de greu de suportat.

să fie masculul un reper moral, artistic, social ? iar tu, deşi eşti

un mascul autentic, refuzi să suporţi durerea de a nu fi preţuit.

fabulezi şi te pedepseşti cu măsură. cu mine erai meschin.

iar eu ştiam că nimic nu mă va apropia mai mult de pagina scrisă.

măsura măsurii? decît exact ceea ce era în afara ei, suferinţa din care

se naşte dorinţa de a scrie, de a te mutila atunci cînd scrii, de a te

lovi sub centură,

atunci cînd năvăleşte forţa.

Din volumul BLUES, Albatros, 1997

Visul lui Nicolae Ceauşescu

Visul lui Adalbert este o comedie neagră care îşi propune să radiografieze oamenii muncii în momentele de vîrf ale anului 1986:aniversarea Partidului Comunist Român, victoria echipei Steaua şi catastrofa de la Cernobîl.  Scenele, care vizează în principal fabrica, au ca element („element negativ”, vă mai amintiţi? ) definitoriu abilitatea oamenilor de a se descurca în cele mai crunte situaţii în care ceauşismul i-a aruncat.

În timp ce unii lucrează peste program ca să facă şi ei o şpagă pentru ceilalţi oameni din sistem (educatori, profesori, doctori), şefii mai mici fac tot felul de servicii şefilor mai mari care şi ei la rîndul lor sînt foarte ocupaţi să-i facă şefului suprem servicii culturale şi de propagandă, cum ar fi, de exemplu, Cîntarea României.

Inginerul Iulică (Gabriel Spahiu) e un exemplar superb pentru această faună, în timp ce balansează între fabrică (un loc pe care îl domină prin neacceptarea fricii, a stresului care îi face pe ceilalţi angajaţi să dîrdîie, un fel de „Vodă prin lobodă” ), casa lui şi casa Lidiei (Ozana Oancea), o femeie trecută şi ea pe lista neagră a protecţiei muncii. Iulică fără frică împinge maşina ca să facă treburi pentru şefi, cară un aparat video ca să-l sărbătorească muncitoreşte pe Duckadam şi mai are pe rol un film artistic despre protecţia muncii pe care în final îl ratează tot din cauza unui accident în care alt muncitor îşi lasă sîngele pe strung. Armonia zilnică e tulburată accidental de şeful Lefărdau (Doru Ana), care aruncă cîte o întrebare ca nuca în perete despre existenţa lui Dumnezeu şi parcă ai o satisfacţie cînd îl vezi pe Iulică cu cît talent ocoleşte întrebările ca să dea răspunsul cînd te aştepţi mai puţin. Va să zică, americanii ar fi descoperit particulele lui Dumnezeu, dar tot de acolo ne vin şi filmele porno şi aparatele astea deştepte pe care le folosim pe ascuns ca să mai scoatem un ban grămadă şi ţigările astea bune şi cafeaua asta minunată.

Regizorul filmului, Gabriel Achim, a exploatat această încrengătură comunistoidă cu un simţ uriaş al proporţiilor, simţ care face în general succesul unui film. În maniera asta, eu pot spune că prefer un astfel de film unui documentar, fie el şi unul de Andrei Ujică, care are pretenţia de a reda momente reale din viaţa familiei Ceauşescu (Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu) dar care sînt filmate, bineînţeles, artistic, iar montajul suferă şi el de patima artei. Sau le-aş prezenta pe amîndouă în cadrul unei propuneri educative (că tot sîntem la secţiunea propagandă şi-am rămas cu sechele, scuzaţi) ca să vază boborul cum e cu filmul realist şi cu documentarul artistic. Iar filmul lui Gabriel Achim ar avea titlul meritat Visul lui Nicolae Ceauşescu.

Poezie pentru sănătate

http://danieldmarin.wordpress.com/2012/05/27/poezie-pentru-sanatate/

Gellu Naum

PE  STÎLPI

Aici pe stîlpi avem toţi aripi se văd cu ochiul liber

le folosim la una şi la alta în orice caz ţin cald

ne exprimăm cu ajutorul lor prin alfabetul Morse

e un mare mister pe care mai mult îl simţim intrăm în el ca

    într-o baie,

aici pe stîlpi nici vîntul nu îndrăzneşte să ne bată

nimeni nu înţelege cum vine asta dar fiecare simte că avem

     dreptate

ca atunci în zori cînd te sperie gîndul că poate n-o să mai

      răsară niciodată soarele

pe stîlpi bem o cafea citim anunţuri notăm adresa unuia care

      vinde un teleobiectiv de ocazie

am şi uitat că moare undeva departe sau a murit acum doi ani

      şi ne aşteaptă

cuvintele ne intră unul în altul şi vocea noastră telescopică se

      strînge se întinde indiferentă la ea însăşi

am şi uitat cît de frumoşi sîntem

uitaţi-vă numai la vestonul meu ciuruit de gloanţe în pacea

      lumii

am tăiat un cuvînt din ziar mi l-am lipit pe ochi îl vede

      crede că ochiul meu e cuvîntul acela să zicem aspirină

       cumpărată cu bani grei

pe stîlpi e şi un inventator a inventat nişte mecanisme ude

poate că e convingător n-are decît

noi ce frumoşi sîntem cu feţele noastre palide   Am desenat pe

stîlpi un cap de fată am scris dedesubt un nume nici nu

        contează

mai ştim noi unul care scria nume ne cutremuram nu ne

       venea să credem

noi dădeam zor cu pohezia avea dreptate ne ura

era prieten cu noi se îmbăta ca un porc visa o femeie re-

       cunoscătoare

o femeie cu părul lung o femeie care să se spele foarte des pe

        cap

fetele simţeau că e un porc dansau între ele şi se dedicau unor

       sentimente contradictorii

el visa o femeie recunoscătoare pe cînd o altă femeie stătea pe

        un scaun de lut şi zămislea lumea

noi de pe stîlpi strigam   Uite-o   E lîngă tine    Dar el făcea

        plimbări cu bicicleta îşi prăfuia pantofii

noi de pe stîlpi plîngeam îi strigam încurajări sportive

ne ajutau şi fetele cu sentimentul lor contradictoriu

TRIUNGHIUL BERMUDELOR

Acum cînd ploaia mă îmbrăţişează cu “umeda ei voluptate”

         mă gîndesc la fata aceea

pierdută de mult cine mai ştie pe unde

fata care picta flori de cîmp şi întorcea pînzele cu faţa la zid

        ca să nu le văd şi să nu mă înfurii

fireşte ne e frig ne murdărim cu pămînt şi ne rămîn

prea multe rădăcini prea încîlcite   Ar trebui pînă una alta să

      mă adăpostesc undeva să mă curăţ cu peria de scînduri

ar trebui să spun ceva nişte cuvinte dar ştiţi bine că nu se

     poate

fiindcă devin sublim un fel de înger

şi eu de cîte ori mă simt aşa spăl vasele sau mătur curtea

ca să restabilesc neantul unui deznădăjduit echilibru

Dar toate astea nu însemnează nimic pe lîngă ţîrîitul

         greierului imprimat pe bandă de magnetofon

ca glasul prietenului meu care a murit de tînăr şi de atunci

       scrie la versuri şi cîte şi mai cîte

în timp ce undeva cine mai ştie pe unde fata aceea îmbrăcată

        în patrafir de aur îşi zvîntă pletele

ameţită de vuietul în care ne căutăm unul pe altul şi ne iubim

       nebuneşte

Oh plouă iar eu trebuie să reapar în postura mea obişnuită

        adică ud leoarcă

pentru cîteva chestii pe care le purtăm în noi şi le îngropăm

      cît mai adînc cu putinţă

oh şi mai am cîteva cărţi mai bine le schimb cu altele la fel de

      cretine

mai bine le citesc noaptea sau mai bine le vînd şi cu banii

mai bine mă duc la Bufetul Gării la Bombonică unde Maeştrii

          Extazului întinşi pe bănci

ascultă respiraţia nevăzutei cirezi care umblă pe cer

mai bine mă pierd acolo într-un Triunghi al Bermudelor prin-

          tre borcane cu flori de cîmp

ca un copil de 4 ani care visează că se dărîmă podul şi cade

       trenul în apă cu pasageri cu tot

Din antologia Partea cealaltă, Cartea Românească, 1998

Primăvara poeţilor

http://www.primavarapoetilor.ro/2012_program.html

Toată lumea din familia noastră

Mahala ce n-a văzut Parisul!

Dacă ai văzut Tatăl fantomă şi ai rămas cumva în aer cu întrebările, dacă n-ai ieşit din sala de cinema pentru că te-a fermecat Marcel Iureş şi pentru că mai aveai în mînecă cîteva puncte pentru Mihaela Sîrbu (chiar, de ce nu le-o fi dat proaspătul regizor Lucian Georgescu ceva de făcut?) cu siguranţă că vei vrea să mergi şi la Toată lumea din familia noastră, un film în regia lui Radu Jude. Şerban Pavlu nu ţine să fie la fel de fermecător ca Marcel Iureş, dar nici tu nu ţi-ai promis să mergi la cinema doar ca să premiezi actori. În schimb, poţi avea parte de un scenariu bazat în mare parte pe forţa psihică a personajelor, forţă din care se desfăşoară de fapt acţiunea plus axele dialogale necesare care scot la iveală cîte ceva din viaţa lor. Aşa, ca să înţelegem şi noi de ce se înjură, de ce se bat şi se scuipă vreme de o oră şi ceva trei adulţi.

 Şerban Pavlu are rolul unui tată care plănuieşte să plece cu fetiţa lui la mare în weekend, un lucru care îi este îngăduit legal deşi fosta soţie mai strîmbă din nas. Actualul soţ al acesteia (Gabriel Spahiu care a făcut un rol memorabil în Film pentru prieteni, tot în regia lui Radu Jude), e un individ care ţine să fie antipatic încă de la început, aşa cum apare în halat, cu o relaxare pînă la cer şi trei etaje mai sus, pe cînd bietul fost soţ îi tot dă tîrcoale copilului său încercînd să grăbească plecarea.

 Soţia (Mihaela Sîrbu) e un specimen tipic de mahala deşi cu ceva  pretenţii  de spoială (invitaţia la un concert la Green Hours, făcută de actualul soţ denotă faptul că această femeie foarte sigură pe ea care scoate înjurăturile pe gură aşa cum respiră, care e în stare să dea mită şi să mintă pentru a-şi îndeplini planurile, e scoasă dintr-o piesă de Caragiale şi pusă să urce scările emancipării luminoase). Ceea ce nu e rău pentru un film care nu încearcă să te momească  cu promisiuni pe care nu le poate onora : lucrurile devin clare din momentul în care tînărul divorţat, aflat în casa părintească, trebuie să tempereze elanul tatălui (Alexandru Arşinel) de a-i conduce viaţa. Ne este prezentat din start ca o victimă pe care odioasa soţie l-a părăsit în timp ce traversa o depresie, un neînţeles, un tată izgonit de pe canapeaua pe care acum se lăfăie un “bălos”, un “boschetar”.

Radu Jude merge pe o linie expresivă a psihologiei comportamentale, lăsînd acţiunile să vină firesc din aceasta. Mişcările sînt mai degrabă mişcări de scenă şi legătura între ele e aproape fără cusur. Învîrtelile haotice din apartament mi s-au părut – sper să nu exagerez – o replică la Aurora, filmul lui Cristi Puiu. Acolo avem o ordine maniacă în manifestări, aici un haos, acolo totul e plănuit, aici nu, personajul lui Puiu se predă, al nostru, neam! Dar amîndoi par neîndreptăţiţi de soartă, cu un acut simţ al dreptăţii şi cu principii de viaţă nu foarte uşor de dus (“De ce nu putem să ne înţelegem şi noi ca oamenii?”).

Acolo personajul e terminat, dar uite că şi aici! Marius şi Viorel se întîlnesc, în sfîrşit , la răscrucea neomenescului din ei.

Le gamin au vélo

M-am dus să văd Băiatul cu bicicleta, cel mai nou film al fraţilor Dardenne, avînd în minte L’enfant, un film tulburător şi cît se poate de autentic. Băiatul..., este o încercare de realism construit pe o temelie moralizatoare în cadre cît se poate de simple şi schematice.

  Cyril are 12 ani şi înţelege faptul că tatăl lui îl încredinţează unui orfelinat pentru că nu se mai poate întreţine nici pe sine dar nu mai înţelege faptul că nu vrea să-i mai vorbească niciodată. Samantha, mama adoptivă de weekend, preia toată încărcătura negativă sufletească a băiatului încercînd s-o canalizeze într-o direcţie bună. Filmul poartă amprenta unei uriaşe palme moralizatoare la nivelul societăţii : familia încă nu există, căci Samantha este respinsă în mod constant şi brutal iar comunitatea devine un cîmp de bătălie în care trebuie să se rezolve toate problemele în măsura în care pot fi ele rezolvate. De pildă, Cyril comite o tîlhărie care este absolvită pe plan legal, dar nu este iertat de una dintre victime care comite acelaşi act de agresiune fără să mai fie dispusă să-şi recunoască vina. Cele două dimensiuni, familia şi societatea, sînt traversate de crize la fel de puternice ca furtunile pe mare. Scenariul, scris tot de fraţii Dardenne, urmează scheme simple la nivel verbal şi comportamental tocmai pentru a lăsa suficient spaţiu de întrepătrundere a sensurilor pe care ni le oferă.

 

Chiar dacă ţinem cont de asta, simplificarea e atît de accentuată, încît nu se poate să nu observi lipsa unor porţiuni din scenariu care ar trebui să lege un eveniment de altul, ca şi rapiditatea cu care mama adoptivă de weekend spune “da” pe bandă rulantă pentru că ea nu are niciodată îndoieli şi oricum trebuie să-şi facă rolul.

În L’enfant nu avem un principiu care ni se bagă în mod vădit în ochi, ca aici, scenele sînt dinamice iar fluxul afectiv e susţinut de firescul situaţiilor prin care trec personajele. Şi aici avem un personaj de vise multe (îl recunoaştem pe Jérémie Renier) care trebuie să-şi exorcizeze proprii demoni şi o face cu atîta farmec că-l apucă plînsul dar şi pe tine, din scaunul tău comod de spectator.

Ileana Mălăncioiu

Cîntec de primăvară

A venit primăvara, speranţele din iarnă s-au dus,

Acum se duc speranţele de primăvară,

Dar o să fie bine la toamnă,

Dar o să fie bine la sfîrşit.

Dar o să fie bine după aceea,

Cînd nu vom mai şti nimic,

Dacă nu vom mai şti nimic,

Dar cine ştie.

Oricum o să fie bine,

Vine o vreme cînd totul e bine,

Dar eu mă încăpăţînez să cred

Că încă nu e vremea.

A venit primăvara, speranţele din iarnă s-au dus,

Acum se duc speranţele de primăvară,

Am plecat la munte să mai uit o vreme

Şi-am început din nou să urc muntele.

Sentimentul muntelui

Soare cald şi vînt de primăvară,

Numai sus pe culme e zăpadă,

Ne gîndim la ea cu nostalgie,

Dar cine mai urcă muntele să o vadă?

Stîncile lucesc în zarea albastră,

În faţa lor toate lucrurile par mărunte,

Cum o fi oare să ai sentimentul muntelui

Atunci cînd eşti munte?

Munţii nu ştiu nimic despre măreţia lor,

Numele lor e luat ades în răspăr,

Unii oameni au înnebunit şi cred că sînt munţi,

Dar cine poate să le spună acest cumplit adevăr?

În creierul meu

În creierul meu sta muntele spre care priveam,

Răsturnat, chircit, îngropat,

Să aibă loc tot, să-l iau cu mine

În ziua în care-am plecat.

Ce e în creierul tău, am fost întrebată,

Un munte, am răspuns cu seninătate,

Şi m-au luat şi m-au dus cu munte cu tot

Şi mă sprijineam în tăcere de stîncile luminate.

Dar ei au scos tot muntele, piatră cu piatră,

Şi s-au mai uitat o vreme în capul meu proaspăt tuns

Ca într-un ou foarte limpede

Şi li s-a părut şi mai de nepătruns

In memoriam

                    Lui Marin Preda

Ce ar fi să dispară hotarul acesta definitiv,

I-am spus odată, pe cînd era fericit,

Să putem trece-aşa, numai ca să vedem cum este,

Şi să ne bucurăm că ne-am reîntîlnit

Tot aici, la masa aceasta la care stăm,

Şi el a tăcut şi eu începeam să mă tem

Şi el a zis : bine, dar atunci de ce să mai trecem,

De ce să nu stăm aici şi să bem.

Şi parcă nu ne-ntrebase numai pe noi

Şi nu mai era fericit cum a fost la-nceput,

Se uita fix la omul acesta care-a depăşit orice măsură

Şi-o vreme n-a mai rîs şi n-a mai băut.

Adică să trăiască şi el aşa, la nesfîrşit,

A-ntrebat apoi, c-o voce moale, ca de mătase;

Nu, a răspuns hotărît, mai bine să murim toţi

Şi-a rîs din nou, ca şi cum totul se aranjase.

Doi prieteni

Ninge, se-acoperă încă o dată urmele

Acestei ierni foarte triste,

Ninge pe acei care s-au dus de parcă

Nici n-ar fi trebuit să existe.

Eu vreau să ies de-aici, cine ştie

Cîte ierni aş mai putea să apuc,

Îmi iau în spate acest cimitir

În care ninge încă şi mă duc.

Doi prieteni îmi strigă încet din zăpezi,

Draga noastră, aşa n-ai să ne poţi duce,

Nu ţi se poate-ngădui mai mult

Decît o cruce.

Din antologia Urcarea muntelui, Corint, 2007